Sempre per te...

Nu incetam sa te privesc. Nu ai luat drumul Copoului, evident. Eram sigura ca aveai sa ma duci acolo. Locul in care ne sarutam, unde ne iubeam. Am mers ceva timp, erai tacut, eram distrasa.
Am ajuns la destinatie. Cu chiu cu vai ai reusit sa intri pe aleea aceea ingusta, zapada nu te lasa sa te desfasori in pace. Dar te-ai descurcat tu cumva. Ai parcat, undeva de unde se puteau vedea masinile trecand agale pe sosea, atente la drum si la ninsoare. Zgomotul orasului era pierdut in spate, lasat in urma.
Te-ai intors catre mine si m-ai sorbit din priviri. M-ai intrebat ce caut acolo, ca doar nu mai era ceata. Ti-am spus ca eu merg oriunde mergi si tu, nu poti scapa de mine. Ai inceput sa razi de naivitatea si dulcegaria mea. Mi-ai luat fata in palma ta si m-ai sarutat suav. Tremuram toata! Sunt vesnicele si mult doritele emotii pe care mi le dai de fiecare data cand ma saruti. Sunt mereu, acei fluturasi multicolori in stomacel care incep sa zburataceasca de fiecare data cand buzele noastre se intalnesc in perfecta armonie, intr-un perfect tot unitar.
M-ai privit apoi in ochi si, evident, incepusem sa rad. Cum fac de obicei eu cand ma emotionez. Te-am scos din masina si ti-am zis ca nu vei mai scapa de data asta. Am luat primul pumn de zapada si ti l-am aruncat in fata. Stiam ca incep un razboi din care nu aveam sa ies invingatoare dar nu-mi pasa. Vroiam sa zburd cu tine in bucuria zapezii. Am inceput sa alerg, veneai dupa mine si ma aruncai in zapada, ingropandu-ma. Reuseam sa iti mai umezesc si eu fata cu zapada rece, dar eforturile mele de a iesi din stransoarea ta erau zadarnice. Ne rostogoleam prin zapada, incepeam amandoi sa fim uzi leoarca. Zapada rece, buzele tale dulci si calde, zapada rece...cat de perfect se completau!!!
M-ai luat asa uda din zapada si m-ai bagat in masina. Ai urcat si tu si ai dat drumul la muzica si caldura. Tremuram amandoi si radeam ca doi copii...
Nu pot continua, tu stii...
Te iubesc mai, jur ca te iubesc!

Fila de "Taraste-te ca meriti!"

Nu stiu ce am in ultima vreme, cert e ca nu sunt in apele mele. Va intrebati, probabil, de ce aceasta denumire: "Taraste-te ca meriti!" .. poi pentru ca asta simt ca mi se spune. Nu am sentimente dragute (desi spusesem chiar zilele trecute cuiva, ca am descoperit secretul de a fi indragostit mereu si, deci, vesel mereu), ba chiar ma razvratesc impotriva tuturor. Nu e normal sa simti asta in plina sarbatoare. Nu mai am cheful ala nebun de viata si nici macar de a-i vedea pe cei mai dragi mie. Nu-mi doresc sa plec acasa, stiu ce ma asteapta, stiu cat ma voi chinui singurica si, anul acesta parca as vrea sa fiu egoista. Parca as vrea sa imi ofer mai mult. O fi haina noua de care imi vorbea cineva. Nu cred ca vreau sa ma imbrac cu ea dar mi se pune pe umeri si ma simt obligata sa fac in asa fel incat sa o merit. Nu schimb nimic din mine, iubesc in continuare cu aceeasi intensitate, ador la fel de puternic... dar toate astea sunt direct proportionale cu durerea pe care o simt. Cu cat iubirea creste, cu atat creste si durerea. Nu puteti intelege oricum. Nu sunteti aproape de sufletul meu. Nu este nimeni aproape, exact, nici macar tu. As fi crezut poate... ca ai fi...dar mi-am demonstrat contrariul.
Ma tarasc din nou pentru ca nu am invatat sa imi tin in frau sentimentele. Pentru ca ma simt ranita usor si de oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Pentru ca simt o gelozie iesita din comun desi nu ar trebui. De asta trebuie si merit sa ma tarasc. Sa fiu ca un vierme nenorocit care curata pamantul. Un vierme ce merita sa fie calcat in picioare. Asta merit atata vreme cat nu pricep ca iubirea nu cunoaste gelozie, nu cunoaste ura, nu se razvrateste. Asta merit si o primesc cu bratele deschise.
Pentru voi, cei care cititi, si care veti trece zilele astea pe langa mine, lasati-ma pe jos, nu va chinuiti sa ma ridicati, nu mi-ati face un bine. Lasati-ma sa imi gasesc propriile forte si sa ma incred in cine trebuie. Nu ma luati in seama si fugiti chiar, de puteti, lasati-ma...lasa-ma! (Nu merit oricum.)

E per te!

De ieri a inceput sa ninga. Si a nins  neincetat, exact ca in povesti. Ca in poeziile vechi pe care le ascultam cand eram mici. Si astazi a nins, desi a si plouat. Si a plouat mai mult decat a nins, si e totul ud, si e totul ud, si e totul plin de tine. Stii...nu mi te pot scoate din minte, oricat de mult as incerca. Ba mint. Ma gandesc intruna la tine si asta pentru ca imi place le nebunie sentimentul pe care mi-l dai chiar si atunci cand nu esti langa mine. Tu esti drogul meu!
Ma ridici atunci cand simt ca ating cu obrazul noroiul, ma inalti atunci cand simt ca aripile imi sunt frante de vant, ma iubesti atunci cand simt ca nu as merita nimic. Tu esti drogul meu!
Si a nins. E zapada aproape peste tot, hai sa scoatem din peisaj fleoscaraia asta de pe drumuri care iti ingheata degetele picioarelor. Si fiind zapada, si luminite peste tot, peste tot esti si tu, in mintea mea.
Am vazut apelul tau. Nu eram sigura daca ma sunasesi sau daca fusese doar un beep. Asa ca am incercat si te-am sunat inapoi, evident nu mi-ai raspuns. Mi-era teama. Ti-am trimis un mesaj, eram scurta si la obiect." Off... te iub..." Mi-ai raspuns dupa ceva vreme...mi-era teama din nou. Mi-ai spus ca daca nu ma simt bine, poate ar fi ok sa merg acasa. Asta am facut. Am iesit din multimea de oameni si m-am pornit singura pe drumuri...in ploaie si zapada. Visam la tine cu ochii deschisi. Stii cat de mult imi place sa fac asta. Am ajuns acasa, am facut un dus fierbinte asa cum imi place mie si m-am imbracat in cele mai pufoase pijamale. Imi facusem un ceai verde (inca ma chinui sa ma obisnuiesc cu el) si ascultam colinde. Mi-ai spus ca aduci pe cineva acasa si deci sa ma pregatesc sa ies. Nu-mi venea sa cred. Aveam impresia ca iti bati joc de mine dar cu toate astea te-am crezut si am sarit ca arsa din pat incepand sa ma pregatesc.
Nu imi luase mult, ca de obicei de altfel. M-ai scris dupa numai 15 minute. Mi-ai spus sa cobor ca ma vei duce tu in Copou, la Bianca. Eram aproape sigura ca luasesi legatura cu ea si ca deja complotaserati ceva impotriva mea. Muream de ciuda.
Coborasem din camera, iar tu ma asteptai in fata masinii cu o floare in mana. M-am apropiat de tine si am observat zambetul tau inconfundabil, zambetul de care m-am indragostit. Mi-ai prins floarea in par...si atunci ai observat ca nu am caciulita...m-ai certat.
Radeam incontinuu...Nu parea sa imi pese de nimic altceva decat de faptul ca eram cu tine...ca venisesi sa ma vezi. M-ai luat de mana si m-ai condus la masina...mi-ai deschis portiera si m-ai invitat inauntru. Ai urcat si tu, si ai pornit.
Nu spuneam nimic! Nu ma mai saturam sa te privesc, Printul meu! Mereu mi se intampla asa.
...

Simt ca fara ea, nu pot respira.

mda... melodie cantata de Ducu Bertzi. M-am indragostit numai de ea.
Stau si imi caut rostul. Ma uit pe strazi, la oamenii ce trec... niciunul nu-mi atrage atentia. Orice chestie mai draguta, orice atitudine mai senina si orice privire mai dulce ma doare, imi aminteste de el si nu e usor. La naiba ca e greu chiar si sa scriu despre el. Nu am inspiratia necesara desi simt ca trebuie sa ma exteriorizez cumva...si cuvintele sunt tot ce am. Dar nu pot scrie despre el. Tot ce as spune aici ar fi minciuna si atunci nu are rost. Nu pot spune nimic real. Nu pot declara cat il iubesc si nici cat imi este de dor. Ar fi totul o farsa. Cuvintele ce le spui trebuie sa aiba o insemnatate...aici ar fi lipsite...ar fi doar vorbe in vant, nu ar schimba cu nimic situatia, nu m-ar elibera si nu mi l-ar aduce inapoi.Dar pot scrie despre Ignatiu. Oh, da!!! Ignatiu! E cel mai scump baiat din lume. Pacat ca nu a avut niciodata sansa sa existe. Dar e minunat. Arata exact ca tac-su. Are ochii caprui si e brunet de mama focului. De asemenea e un dracusor. Nu are stare absolut deloc. Banuiesc ca il mosteneste tot pe el...

the last...dream

Paseste usor cu mine in brate. Camera era un pic sumbra… scaldata intr-o lumina palida. Mirosea a liliac… Ma tinuse inca ceva timp in brate, se uita in ochii mei zambind, de parca puteam comunica doar asa… privindu-ne. Incepuse sa rada si pornise din nou, tot cu mine in brate, urcand niste scari. Nici eu dar nici el nu ziceam nimic. Pasea usor, cu grija, ca nu cumva sa se sparga portelanul pe care il tinea in brate. Erau niste scari spirale, din lemn putrezit care scartaiau la fiecare pas, plangandu-se parca la greutatea  care se lasau pe ele…  Ajunsesem intr-o camera incalzita… care mirosea la fel..a liliac. M-a lasat jos, mi-a cuprins fata in mainile lui si m-a sarutat cu pasiune. Camera era mica, comfortabila, niste dulapuri erau raspandite pe langa pereti, parca prea dezordonat, iar in mijloc era un mic pat improvizat. Tavanul era alcatuit de fapt din niste geamuri. Se putea vedea cerul. I-am spus doar sa se aseze… si m-am cuibarit in bratele lui. M-a cuprins si lasandu-mi capul pe umarul lui, ne-am ridicat privirile catre cer… Si am ramas asa.

II simteam inima cum bate. Sigur o simtea si el pe a mea. Comunicam prin bataile inimilor noastre. Simteam cum fiecare bataie imi zicea ca ma iubeste. Si am ramas asa.

Nu vreau nimic mai mult de la tine decat sa ramanem asa, imbratisati. Te iubesc printul meu.  Jur ca te iubesc! :*

The nightdream..

...
"Unde mergem?" il intreb eu sfioasa dar plina de speranta. "Plec cu tine." imi zice si rade. Ador rasul lui, zambetul lui - mi-era dor!!! Il fixez asa cu privirea pret de cateva minute, pentru o clipa se intoarce si el spre mine si imi zambeste jucaus, dar se intoarce rapid la drumul lui. Mereu a condus atat de atent, dar chiar si asa eu mereu mi-am pus centura. Acum ceva timp in urma, trebuia sa ma duca undeva si drumul nu era decat de vreo 5 minute si nu foarte aglomerat (era foarte dimineata) iar eu tot mi-am pus centura. Radea mereu de mine. Dar de data aceasta facusem marea exceptie. Vroiam sa il pot privi fara sa ma deranjeze vreo ceva... vroiam sa ma pot intinde spre el, sa invadez locul soferului si sa-i mai sarut gurita. Am avut pornirea asta de vreo cateva ori dar m-am abtinut- era prea concentrat la drumul lui, drumul nostru de fapt.
Ploaia nu contenea deloc, ba chiar ii dadea batai de cap desi nu se oprea din zambit. Vocea nu i-o mai auzeam deloc, de parca vroia sa isi pastreze gandurile doar pentru el, cuvintele doar pentru el si glasciorul doar pentru el. Nu-l condamn, asta as fi vrut si eu, sa pastrez vocea lui doar pentru mine. Treceau clipele dar acum eu le doream sa stea in loc. Adormisem pe scaunelul meu, cu capul indreptat spre el. Ma prinsese un somn adanc. Visam din nou. Aceeasi campie...aceleasi flori inmiresmate, aceeasi seninatate a cerului care nu se mai preschimba in mare involburata de nori si ploaie. Am simtit aceeasi atingere- atingerea lui pe obrazul meu de data aceasta. Am deschis ochii si el ma privea dulce, imi zambea. Era el, nu mai era doamna de langa mine din autocar. Era el si erau ochii lui care ma priveau. Inca ploua. Ajunsesem la destinatie.
Cu o umbrela intr-o mana imi prinsese mana sa pot cobora... Eram somnoroasa si nu reuseam sa vad bine ce loc e acela. Ma udasem putin dar el era mai mult. Am iesit din masina si tinandu-ma de mana am pornit spre intrarea in casuta. Era atat de ciudata, dintr-un lemn vechi, uzat si ros. Geamurile erau peste tot, pana si in pod erau atat de multe si erau toate inchise, ceva absolut normal, avand in vedere ploaia care nu se mai oprea. Era deja spre dimineata cand am ajuns. Liniste profunda, nici el nu zicea nimic. M-a oprit in fata intrarii, m-a intors ca sa pot vedea padurea din jurul nostru si lacul care se intindea albastru si parasit la picioarele noastre. Un munte ratacit isi facea si el aparitia printre nori si prin ceata care era acolo. Toate erau constiente de prezenta noastra. Le tulburasem linistea in care zacusera pana atunci. Doar picaturile pareau sa isi continue drumul catre pamant necontenite, netulburate de nimeni. "Radu..." Nu am putu spune nimic mai mult. Nu l-am putut privi dar eram sigura ca nici el nu ma privea pe mine. Adoram impreuna minunatiile din jurul nostru. M-a prins de mana, m-a strans tare tare si abia atunci i-am simtit privirea atintindu-ma. M-am intors spre el si imi zambea, flacari ii ardeau in ochisori si mi-a facut semn sa intram. I-am zambit si am incuviintat la randu-mi din cap.
Usa se deschisese cu un scartait prelung si intunericul isi facuse aparitia. L-am privit din nou si razand m-a luat din nou pe sus... intram amandoi, imbratisati.
...

Daydream

Trec minutele... trec orele... scaunul mi se pare atat de inconfortabil incat nu ma pot odihni cum trebuie. Trec orele, trec orele... se scurg si paginile cartii mele, la fel si bateria telefonului, curand nu voi mai putea asculta nici muzica... trec orele, trec oamenii pe strazile pe care circulam cu aceasta viteza ametitor de slaba... trec orele, trec granitele, trece linistea si peste sufletul meu se asterne o plapuma de emotii greu de stapanit. Trec orele si vine semnalul telefonului, vin mesajele, vin minutele vine timpul... E timpul sa dau de stire ca vin acasa... e timpul sa pacalesc si sa fug putin chiar inainte de a ajunge chiar. Ii sun pe ai mei si le spun ca abia peste doua zile plec, deci mai dureaza pana ajung. Unul din bagaje e deja trimis acasa de vreo cateva zile, iar cel cu care vin eu e perfect pregatit pentru o noua plimbare. Una care sa-mi schimbe starea, care sa ma relaxeze si sa ma invioreze.
Il sun! Ii spun ca trebuie sa ajung curand. Ca maxim spre seara pe la 10 va trebui sa fiu acolo. Nu spune nimic. Ii mai spun ca as vrea sa merg undeva, sa ma relaxez dar ca nu stiu unde. Nu-mi spune nimic. As vrea sa il intreb ce are dar cuvintele mi se opresc undeva in gat si nodul care se formeaza nu se poate dizolva cu nimic. Schimb subiectul. Vorbim despre ce am mai facut in ultimul timp, de faptul ca mi-e dor de el, si de faptul ca o perioada sigur nu ne vom vedea, nu va putea. Acceptasem de mult ideea. Nu era ceva care sa ma izbeasca. O stiam. Inchid cu un "Te iubesc!"  plin de patima.
Trec orele... trec minutele... trece cheful de a suna la agentia de unde stabilisem sa imi iau pachetul de vacanta. Vine somnul, vine melancolia, vine casa. Cand aproape sa intram in Bacau incepe o ploaie torentiala. Eu inca nu sunasem la agentie si parca nici nu vroiam sa o fac. Ca ultima solutie, in caz ca m-as fi razgandit de la marele si insinguraticul meu plan, era sa le fac o surpriza alor mei si sa ajung mai devreme acasa. Inca nu eram decisa. Picaturile se izbeau atat de tare de geam inca simteam parca, cum se sparg in mii de alte picaturi micute si le vedeam cum se preling pe geam. Ii trimit un mesaj spunandu-i ca eu plec. Atat doar: "Eu plec!" "Unde?" ma intreaba el. "Nu stiu. Dar vreau sa scap. Urc in primul tren care ma duce undeva la munte." Imi raspunde cu un zambet larg. Nu stiu ce vrea sa zica cu asta dar nu-i mai spun nici eu nimic. Soferul ne anunta ca in 15 minute va opri la o benzinarie ca sa ne putem scoate pelerinele, sau ceva haine... ca nu mai e mult si ajungem iar in Bacau, din ce auzise el, e furtuna.
 Adorm subit dupa anunt. Visez campii inflorate si o mireasma imbietoare. Copii razand, pasarele ciripind... o senzatie atat de placuta. Dar curand cerul albastru de care ma bucuram initial incepuse sa se transforme... mireasma florilor e inlocuita de cea a ploii, cea care ma da peste cap, care imi place pana la nebunie... Simt imbratisarea lui, mangaierea lui. Imi atinge fruntea si ma trezesc. Doamna care statea langa mine imi zice ca transpiram  prea mult si ca a vrut doar sa imi stearga broboanele de pe frunte, nu sa ma trezeasca, desi... mai avem chiar foarte putin si ajungem.

Avea dreptate. Eram prin Balcescu. Inca putin. Mi-am luat lucrurile si le-am pus in gentuta. Mi-am pus si haina pe mine si asteptam cuminte sa ajungem. Realizasem tot atunci ca nu mai sunasem nicaieri si nu eram decisa ce sa fac... "Ma voi hotara dupa ce cobor" imi zisesem.
...
In Bacau chiar ploua bine, turna cu galeata chiar. Mi-am luat frumusel bagajelul si dadeam sa imi scot telefonul. Pana ce am reusit eu sa il gasesc, lumea care coborase cu mine isi luase deja zborul. Nici nu am realizat cand am ramas singura in statia de autobuz. Ridic din umeri rece in semn de nepasare si caut sa formez un numar de taxi cand simt o mana puternica care ma prinde de umar si ma intoarce...
Ii vad chipul, ii vad privirea, ii simt stransoare dar nu-mi vine sa cred. Nu reusesc sa schitez nimic pana nu il aud zicandu-mi: "Unde pleci principessa?" Cu o mana tinea umbrela si cealalta ma tinea strans. I-am sarit in gat fara niciun cuvant. M-a strans si el puternic la pieptul lui si am ramas asa, in liniste cateva minute. Incepusem sa-i simt inima batand puternic. Ce dor imi fusese de acel sunet!!!
Cand in sfarsit ne eliberam, ii sarut buzele cu nesat. Imi raspunde cu aceeasi pasiune.





Imi ridica gentile, le pune in portbagaj si lasa umbrela in masina. Vine spre mine prin ploaie si ma ridica in brate, ma saruta si el, si ma invarte de cateva ori dupa care ma urca in masina. Urca si el si porneste.
...