...
"Unde mergem?" il intreb eu sfioasa dar plina de speranta. "Plec cu tine." imi zice si rade. Ador rasul lui, zambetul lui - mi-era dor!!! Il fixez asa cu privirea pret de cateva minute, pentru o clipa se intoarce si el spre mine si imi zambeste jucaus, dar se intoarce rapid la drumul lui. Mereu a condus atat de atent, dar chiar si asa eu mereu mi-am pus centura. Acum ceva timp in urma, trebuia sa ma duca undeva si drumul nu era decat de vreo 5 minute si nu foarte aglomerat (era foarte dimineata) iar eu tot mi-am pus centura. Radea mereu de mine. Dar de data aceasta facusem marea exceptie. Vroiam sa il pot privi fara sa ma deranjeze vreo ceva... vroiam sa ma pot intinde spre el, sa invadez locul soferului si sa-i mai sarut gurita. Am avut pornirea asta de vreo cateva ori dar m-am abtinut- era prea concentrat la drumul lui, drumul nostru de fapt.
Ploaia nu contenea deloc, ba chiar ii dadea batai de cap desi nu se oprea din zambit. Vocea nu i-o mai auzeam deloc, de parca vroia sa isi pastreze gandurile doar pentru el, cuvintele doar pentru el si glasciorul doar pentru el. Nu-l condamn, asta as fi vrut si eu, sa pastrez vocea lui doar pentru mine. Treceau clipele dar acum eu le doream sa stea in loc. Adormisem pe scaunelul meu, cu capul indreptat spre el. Ma prinsese un somn adanc. Visam din nou. Aceeasi campie...aceleasi flori inmiresmate, aceeasi seninatate a cerului care nu se mai preschimba in mare involburata de nori si ploaie. Am simtit aceeasi atingere- atingerea lui pe obrazul meu de data aceasta. Am deschis ochii si el ma privea dulce, imi zambea. Era el, nu mai era doamna de langa mine din autocar. Era el si erau ochii lui care ma priveau. Inca ploua. Ajunsesem la destinatie.
Cu o umbrela intr-o mana imi prinsese mana sa pot cobora... Eram somnoroasa si nu reuseam sa vad bine ce loc e acela. Ma udasem putin dar el era mai mult. Am iesit din masina si tinandu-ma de mana am pornit spre intrarea in casuta. Era atat de ciudata, dintr-un lemn vechi, uzat si ros. Geamurile erau peste tot, pana si in pod erau atat de multe si erau toate inchise, ceva absolut normal, avand in vedere ploaia care nu se mai oprea. Era deja spre dimineata cand am ajuns. Liniste profunda, nici el nu zicea nimic. M-a oprit in fata intrarii, m-a intors ca sa pot vedea padurea din jurul nostru si lacul care se intindea albastru si parasit la picioarele noastre. Un munte ratacit isi facea si el aparitia printre nori si prin ceata care era acolo. Toate erau constiente de prezenta noastra. Le tulburasem linistea in care zacusera pana atunci. Doar picaturile pareau sa isi continue drumul catre pamant necontenite, netulburate de nimeni. "Radu..." Nu am putu spune nimic mai mult. Nu l-am putut privi dar eram sigura ca nici el nu ma privea pe mine. Adoram impreuna minunatiile din jurul nostru. M-a prins de mana, m-a strans tare tare si abia atunci i-am simtit privirea atintindu-ma. M-am intors spre el si imi zambea, flacari ii ardeau in ochisori si mi-a facut semn sa intram. I-am zambit si am incuviintat la randu-mi din cap.
Usa se deschisese cu un scartait prelung si intunericul isi facuse aparitia. L-am privit din nou si razand m-a luat din nou pe sus... intram amandoi, imbratisati.
...
"Unde mergem?" il intreb eu sfioasa dar plina de speranta. "Plec cu tine." imi zice si rade. Ador rasul lui, zambetul lui - mi-era dor!!! Il fixez asa cu privirea pret de cateva minute, pentru o clipa se intoarce si el spre mine si imi zambeste jucaus, dar se intoarce rapid la drumul lui. Mereu a condus atat de atent, dar chiar si asa eu mereu mi-am pus centura. Acum ceva timp in urma, trebuia sa ma duca undeva si drumul nu era decat de vreo 5 minute si nu foarte aglomerat (era foarte dimineata) iar eu tot mi-am pus centura. Radea mereu de mine. Dar de data aceasta facusem marea exceptie. Vroiam sa il pot privi fara sa ma deranjeze vreo ceva... vroiam sa ma pot intinde spre el, sa invadez locul soferului si sa-i mai sarut gurita. Am avut pornirea asta de vreo cateva ori dar m-am abtinut- era prea concentrat la drumul lui, drumul nostru de fapt.
Ploaia nu contenea deloc, ba chiar ii dadea batai de cap desi nu se oprea din zambit. Vocea nu i-o mai auzeam deloc, de parca vroia sa isi pastreze gandurile doar pentru el, cuvintele doar pentru el si glasciorul doar pentru el. Nu-l condamn, asta as fi vrut si eu, sa pastrez vocea lui doar pentru mine. Treceau clipele dar acum eu le doream sa stea in loc. Adormisem pe scaunelul meu, cu capul indreptat spre el. Ma prinsese un somn adanc. Visam din nou. Aceeasi campie...aceleasi flori inmiresmate, aceeasi seninatate a cerului care nu se mai preschimba in mare involburata de nori si ploaie. Am simtit aceeasi atingere- atingerea lui pe obrazul meu de data aceasta. Am deschis ochii si el ma privea dulce, imi zambea. Era el, nu mai era doamna de langa mine din autocar. Era el si erau ochii lui care ma priveau. Inca ploua. Ajunsesem la destinatie.
Cu o umbrela intr-o mana imi prinsese mana sa pot cobora... Eram somnoroasa si nu reuseam sa vad bine ce loc e acela. Ma udasem putin dar el era mai mult. Am iesit din masina si tinandu-ma de mana am pornit spre intrarea in casuta. Era atat de ciudata, dintr-un lemn vechi, uzat si ros. Geamurile erau peste tot, pana si in pod erau atat de multe si erau toate inchise, ceva absolut normal, avand in vedere ploaia care nu se mai oprea. Era deja spre dimineata cand am ajuns. Liniste profunda, nici el nu zicea nimic. M-a oprit in fata intrarii, m-a intors ca sa pot vedea padurea din jurul nostru si lacul care se intindea albastru si parasit la picioarele noastre. Un munte ratacit isi facea si el aparitia printre nori si prin ceata care era acolo. Toate erau constiente de prezenta noastra. Le tulburasem linistea in care zacusera pana atunci. Doar picaturile pareau sa isi continue drumul catre pamant necontenite, netulburate de nimeni. "Radu..." Nu am putu spune nimic mai mult. Nu l-am putut privi dar eram sigura ca nici el nu ma privea pe mine. Adoram impreuna minunatiile din jurul nostru. M-a prins de mana, m-a strans tare tare si abia atunci i-am simtit privirea atintindu-ma. M-am intors spre el si imi zambea, flacari ii ardeau in ochisori si mi-a facut semn sa intram. I-am zambit si am incuviintat la randu-mi din cap.
Usa se deschisese cu un scartait prelung si intunericul isi facuse aparitia. L-am privit din nou si razand m-a luat din nou pe sus... intram amandoi, imbratisati.
...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu