Adam si Eva!

Traia candva, intr-un tinut nu foarte indepartat, un omulet.
Tinutul era unul mare, foarte intins. Traiau acolo mai multi, era un fel de imparatie dar una foarte ciudata, un fel de imparatie fara imparat. Ce parea si mai straniu, era faptul ca nu erau fete, femei, ci traiau doar barbati si baieti... erau acolo dintotdeauna si nu se stia cine a fost inaintea cui si cine cand va muri.
Tinutul era unul inchis, cu limite bine stabilite. Era un tinut minunat, unde era intotdeauna cald si bine. Un loc unde puteai sta linistit si-ti puteai trai viata. Din cand in cand se mai intampla cate un fenomen meteorologic ciudat si se simtea cate o rafala de vant cald, arid chiar, care ii facea pe cei mai curajosi sa porneasca din loc. Locuitorii tinutului stiau mereu cand avea sa se intample asta, caci acestia, curajosii, incepeau sa se intalneasca in ascuns si se parea ca puneau ceva la cale. Nu mult dupa inceperea acestor intalniri venea si caldura aceea, moment in care curajosii nostri isi faceau "bagajele" si porneau, si nu mai erau vazuti niciodata. Nici ca se stia unde se pornesc, si nici nu se intorsese cineva vreodata ca sa poata povesti.
Dar sa revenim la protagonistul nostru. Acest omulet ducea o viata linistita. Nu se considera nici foarte brav dar nici cel mai las dintre toti. Avea in inima un foc ce ardea puternic, si simtea ca trebuie sa faca lucruri marete, dar nimeni, niciodata nu-l chemase la vreo intalnire, asa...ca sa ii dea macar speranta ca ar putea pleca cu urmatorul val de curajosi. De aceea era mereu mahnit...mereu se gandea in inima sa ce sa faca.
...

Zilele treaceau iar omuletul nostru devenea din ce in  ce mai agitat. Multi dintre prietenii sai plecasera si incepea sa se simta singur, din ce in ce mai singur. Intr-o dimineata, se trezise si se gandise sa-si coloreze parul. Din multicolor il facuse negru, dar un negru frumos, lucios, iti lua ochii de la distanta. Se uitase in oglinda si ii placuse din prima. Isi zisese in inima lui ca asta e cea mai buna algere pe care o putuse face in viata sa. Cu siguranta ca ceilalti omuleti vor rade de el sau il vor marginaliza, dar lui nu-i pasa catusi de putin. Avea sa iasa in evidenta dar asta nu conta, el se simtea bine asa.
Iesise din casa si intr-adevar observa cum lumea se uita la el. Pentru ei era un act curajos, nimeni nu rasese si unii chiar ii zambeau si-l salutau cu respect. Urmatoarele zile observa ceva foarte ciudat si anume, ca din cei care il privisera cu admiratie erau acum si ei cu o singura culoare a parului. Unii erau roscati, altii blonzi, unii aveau culorile intense, altii putin mai spalacite, dar aveau o singura culoare. Omuletul nostru se simti dintr-o data important, ca si cum el fusese cel care starnise un val de schimbare. Asa ca se hotarase sa mai schimbe ceva si isi alesese o singura culoare a ochilor. Cu o simpla pocnitura din degete reusi sa-si faca ochii albastrii. Erau de un albastru pur ca cerul si atat de sclipitor incat ziceai ca e chiar o frantura din cer rupta si pusa in ei. Si exact cum se asteptase, lumea primi cu o si mai mare caldura schimbarea, iar aceia care il copiasera initial, o facusera in cateva zile si cu asta. Ieseau acum in evidenta, care mai de care mai frumosi, cu ochi caprui, verzi, negri.
Omuletul nostru incepu astfel sa creeze un adevarat val de susoteli in tinutul nostru. Erau aceia care ii copiau fiecare miscare si care il urmareau cu mare interes ca pe un conducator, si erau si aceia care se uitau doar cu admiratie dar care preferau sa stea linistiti, parca lipiti pe tabloul vietii lor fara sens dar fericita.
Curand, grupul se formase si incepeau sa se intalneasca in cafenele, la colturi de strada, peste tot. Nu erau niciodata toti, asa ca nu puteau vorbi lucruri interesante. Ceea ce banuiau cu totii devenea usor  usor o certitudine, stiau ca ei urmau sa plece la urmatoarea caldura. Dar nu apucau sa vorbeasca niciodata lucruri prea concrete din cauza lipsei unora dintre ei, asa ca au realizat ca momentul in care aveau sa plece, va fi momentul in care se vor intalni cu totii.
Treceau zilele, iar lucrul mult dorit nu se mai intampla. Ei se tot schimbau si se diferentiau astfel complet de ceilalti locuitori ai tinutului. Omuletul nostru in schimb era cel mai frumos dintre toti. Era tacut dar reusea sa ii observe pe toti. Era calculat, niciodata nu se alatura reuniunilor decat daca simtea ca se va discuta ceva diferit. Era falnic, impunator si in acelasi timp era iubit de toti. Toti il stiau conducatorul lor. L-ar fi urmat oriunde ar fi mers el. Dar el nu vroia asta. In ultima perioada simtea ca el trebuia sa-si urmeze drumul, iar ca acesta nu este deloc comun cu cel al fratilor lui. El vroia sa fie singur, sa fie unicul pe drumul sau, sa fie castigatorul. Nu stia sigur ce insemna asta, dar stia ca avea sa fuga si sa ii lase in urma pe ceilalti. Nu avea sa-i pese de ei, caci niciodata nu i-a vrut si pe ei, el incepuse totul si el avea sa termine totul.
Ziua cea mare si mult asteptata venise, iar oamenii nostrii erau stransi de ceva timp in jurul aceleiasi mese. Discutau aprins si incercau sa se numere sa vada daca lipseste cineva. Nici nu izbutisera sa sfarseasca numaratoarea cand simtira cu totii o rafala calduta la urechi. Omuletul nostru fusese primul care se ridicase de la masa si porni intr-o anume directie. Nici el nu stia unde, dar simtea ca acolo trebuie sa mearga. Curand, toti se ridicasera si o luasera pe urmele lui.
Iesisera din tinutul lor, isi parasisera casa, si se gaseau acum pe un teritoriu total necunoscut. Omuletul nostru era in continuare in fruntea multimii. Gaseau obstacole in calea lor, unii nu reuseau sa treaca, altii nici nu mai incercau dupa o buna bucata de drum, dar el si inca cativa goneau, efectiv fugeau in acea directie, probabil toti manati de acelasi sentiment - AVEAU CEVA DE INDEPLINIT!
Nu se stie ce s-a mai intamplat in acea cursa crancena. Nimeni nu s-a intors ca sa poata povesti. Cei care nu treceau peste obstacole mureau incercand, iar ceilalti ce nici nu mai incercau mureau asteptand. Nu mi-a zis nimeni ce a trebuit sa faca omuletul nostru ca sa treaca peste toate, si cum anume a reusit sa ajunga la destinatie primul si singurul. Dar asa s-a intamplat. Acela care fusese cel mai frumos dintre toti, cel mai curajos, a reusit sa ajunga la final. A gasit un nou tinut, necunoscut lui, inimaginabil de frumos si atat de primitor, unde se afla sufletul pereche ce il astepta de la inceputul timpurilor. Astfel au putut desavarsi sufletul ce fusese despicat in doua.

Inceput de poveste...

- Și dragul meu, așa-i că vei veni cu mine unde voi vrea eu?
      - Bine.
- Atunci hai să ne începem povestea de dragoste.
  Tu va trebui să ghicești unde vreau să te duc.
  Povestea noastră începe așa:
”Pe-un picior de plai,
  Pe-o gură de rai,
  Iată vin în cale,
  Se cobor la vale,
  Trei turme de miei,
  Cu trei ciobănei.
  Unu-i moldovan,
  Unu-i ungurean
  Şi unu-i vrâncean.”
Da, ai ghicit... Miorița. 
Vom merge să cunoaștem Miorița.

Când în noapte ...

Ești special Frumosul meu...
Când toate mi se adună, când nu mai știu ce e cu mine...când mi-e teamă...tu îmi ești aproape. Azi noapte m-ai ținut în brațele tale. Mi-am lipit capul de pieptul tău și m-ai cuprins cu brațele. Mi-ai gustat buzele calde și delicate. M-ai alintat și mi-ai alinat suspinele. M-ai adormit în brațele tale și m-ai învăluit în iubire...
Doar tu poți face asta. Ești singurul care reușește să mă liniștească. Nu știu ce aș fi făcut fără tine noaptea trecută.
Te iubesc! Nu-mi da drumul niciodată. Fi-mi alături.

”Vă potriviți...”

Ohh, dragul meu cititor...
Nu știu dacă îți poți imagina o zi în care să zbori...o zi în care să simți fericirea cum te inundă și cum dă chiar și pe-afară...ore care îți dorești să nu se mai termine...îmbrațișări care să te aprindă, și ploaie care să te stingă... ohhh, cititorule... nu ai cum ... nu vei simți niciodată ce am simțit eu azi.
Să o iau ușor.
Am vizitat o dragă doamnă, o bunică scumpă pe care am neglijat-o în ultima perioadă. Am tot fost pe la ea, și mereu mă întreba de un bărbat pe care să-l iubesc... Îmi ura de fiecare dată să îmi găsesc un bărbat frumos, bun la suflet și credincios. Un bărbat care să mă respecte și să mă iubească. Eu îl cunoșteam deja, și i-am spus și ei de el. I-am promis să i-l aduc. Și timpul trecea, ea nu devenea mai tânără și facultatea cerea tot mai mult. Iar acum, timpul trece, ea se simte tot mai rău, iar facultatea e pe final...și am putut să-l aduc. Să-l cunoască.:D
Ohhh... am intrat la ea - abia o treziserăm - el îi adusese un buchet frumos de trandafiri, iar ea ne-a primit zâmbind ca-ntotdeauna.
Au făcut cunoștință.  Ana - Radu
I-a dat florile, se vedea că e fericită, îi zâmbeau și ochii, dar nu mai mult decât îmi zâmbeau mie. Ne-am așezat și ea a început... ” Ce bine vă stă împreună.”    ”Vă potriviți, sunteți de aceeași înălțime, și sunt așa bucuroasă că vă potriviți.”     ”Vă stă așa bine de parcă sunteți făcuți unul pentru celălalt.”      Bine, poate nu le nimeresc exact așa cum le spunea ea... căci, citind ce scriu, îmi pare fără prea mare importanță, dar amintindu-mi cum spunea ea...offf... încep și acum să zâmbesc din toată inima. Ne-a spus la un moment dat că se vede că suntem fericiți... amândoi zâmbeam, amândoi eram cu capul în nori. Era prima noastră ”declarație” care s-a încheiat cu fast.
M-a întrebat dacă ne-am logodit... Eu m-am întors la el, căci nu vorbisem noi de lucrul acesta până azi. El a început să râdă și eu am zis că nu. Și i-am mai zis ei sa-i spună, să mă ceară... :)))
Ne-a întrebat pe când nunta??? Iar el i-a răspuns că ”la toamnă”... Rămăsesem înmărmurită, împietrită... cred că glumea.  L-a întrebat cu ce se ocupă... Inginer în construcții. Și repede ne-a zis bunicuța noastră că el va face casa noastră, lucru pe care el l-a făcut deja. Avem deja căsuța noastră.
În ceea ce privește copiii, are dreptate.. ne vom certa. El vrea 12 iar eu 10. Nu văd de ce ar trebui să avem o echipă de fotbal și rezerva (sau antrenorul cum îi propusesem eu), când putem avea 10 plus noi doi...din care să iasă tot așa cum își dorește... că doar nu vom lăsa copiii să se joace singuri. Sau e mai bine să avem 11, ce zici iubire? Și cu noi doi, numa bine o echipă completă plus antrenor și un arbitru... :D:D:D sau rezervă, ce vei vrea tu iubire.
Oh... ce zi dragă cititor, ce zi...
Ne-a întrebat ce vom face după ce vom pleca de la ea... ne-a întrebat dacă mergem la operă, sau la o piesă de teatru... Am zis că vom merge la o plimbare, poate în grădina botanică.
Nu am ajuns acolo, dar am mers la Galata.

Minunat loc al inimii îndrăgostite.
Cum am stat azi cu tine acolo nu am stat niciodată. Ce scrisesem eu până acum despre locul acela, tot ce visasem, tot ce inventasem, toate astea nu se pot compara cu ce am trăit cu tine acolo.
Mă iubești! Și nu vreau altceva. Mi-ai arătat și casa ce ai construit-o pentru noi. Ohhh... ce îmi pot dori mai mult. Vom rămâne acolo iubire, vom rămâne acolo împreună, să ne creștem căruța de copii...și să ne iubim în ploaie mereu.
Nimic nu poate stinge focul ce s-a aprins între noi.
Îți mulțumesc că mi-ai fost alături azi,îți mulțumesc pentru vizita ce i-am făcut-o bunicuței...și îți mulțumesc pentru dragostea ce mi-o porți.

Hmmmm..

”Te iubesc, te doresc, dar ma stăpânesc și... doar te privesc...ești frumoasă. ”

Sărutări!

Sunt anumite gesturi care te marchează.
Zâmbetul larg al unui necunoscut care îți umple inima de bunăvoință. Sau niște cuvinte pline de căldură. O strângere de mână. Un sărut.
Sunt lucruri banale, atât de simple încât nu ai spune că ar putea să te atingă. Ei bine, eu zic contrariul.
Știu acum că drumurile pe care le facem nu trebuie să le parcurgem singuri. Nu suntem singuri. Au fost și alții creați împreună cu noi, pe care Creatorul îi așează pe același drum, sau pe unul paralel. Pe unii îi așează pe drumuri care, inevitabil se intersectează cu drumurile noastre. Nu știm însă, pentru cât timp. Nu știm când vom fi părăsiți de unul sau altul, și când ni se va alătura o altă creatură minunată menită să aducă bucurie în viața noastră.
Ei bine, drumul meu s-a intersectat pentru cateva minute cu un bătrânel. La o primă vedere nici nu aveam pentru ce deschide gura, dar a trebuit să îi vorbesc. Am continuat apoi și, deși nu l-am înțeles pe deplin, am prins drag de el. Era vesel, zâmbitor...genul de om care îți luminează ziua doar privindu-te. La despărțire, mi-a întins mâna și luând-o pe a mea, a sărutat-o. Da! Am rămas profund mișcată. Începusem să râd prostește, și se instalase o bucurie imensă în inima mea. Da, drumul s-a intersectat pentru vreo 30 de minute, dar minute în care mi-am schimbat atitudinea și viziunea despre oameni.
Nu se termină aici. În mai puțin de o oră, am cunoscut o altă persoană. Un băiat de data aceasta. Frumos, atitudine impunătoare...intimidant. M-a privit și m-a făcut să zâmbesc. Nu-mi puteam opri zâmbetul de fapt. Îmi venea să râd încontinuu. Și acesta, la plecare, mi-a sărutat mâna. Un tânăr! Gestul acestuia m-a șocat mai mult. Nu te aștepți ca unul tânăr să mai facă gestul acesta. A fost flatant pentru mine. Ufffaaa...mă lăsase fără cuvinte, în așa fel încât nu am putut rosti altceva decât numele meu. Atât! Și am plecat fără să zic altceva. M-am gândit mult la scena asta și am râs mereu, spiritul îmi era mult mai liber, mult mai fericit.
Nici cu asta nu s-a încheiat. Dar am cunoscut tot în acea zi doi băieței. Doi copilași frumoși foc. Stăteam pe bancă și încercau să îmi atragă atenția. Se jucau în jurul meu. Se luau la bătaie. Până când au început să urce prin copaci...ca niște maimuțici... Erau atât de frumoși că nu m-am putut abține să nu le vorbesc. Cel mai mic era Paul (11 anișori), el era năzdrăvanul, mai puternic, mai negru și o maimuță desăvârșită. Celălalt era Ionuț Damian (13 anișori), era blonduț, frumos din cale afară. Dar parcă prea trist, ori ceva îl măcina. Dar la fel de năzdrăvan și la fel de jucăuș. Era puțin mai trufaș, se vedea din atitudinea lui, parcă se vedea că e mai mare și că începea să piardă din inocența de copil. Of... băieții ăștia... nu-i voi uita curând. De fapt, ziua aceea nu o voi uita.

Dă-mi spirit să zbor!
Aprinde inspirația din mine!
  

Din nou acasa!

Printul meu minunat!

Pot spune ca o zi fără tine mi-ar seca sufletul. Mi-aș ține respirația, pentru a fi sigură că nu voi fi nicio clipă fără tine...dar ce-mi spui de o săptămână? Cred că și ție ți-a fost la fel de greu săptămâna asta fără mine, cum mi-a fost și mie. Nu mi-am ținut respirația, dar am simțit golul ce mă pătrunde. Nu vreau să mai părăsesc Iașul dacă asta înseamnă să-l părăsesc fără tine. Vino mereu cu mine, oriunde. Trebuie cândva, să îți dorești să-mi cunoști și părinții...Va trebui să faci parte din mine, și va trebui să mă iubești cu tot ce sunt eu când sunt cu prietenii mei. Eu știu că mă iubești așa cum sunt eu, exact așa, dar poate nu mă cunoști în totalitate.
Haide, nu mai aștepta. Eu nu mai vreau să aștept. Te vreau pentru totdeauna.
Nu-mi mângâia părul dacă nu vrei să-l miroși, și nu-mi săruta pielea dacă nu vrei să o simți lângă a ta.
Hai să umplem golul mâine, vino și mă caută. Eu voi fi aici. Nu zăbovi. Orașul în care ne iubim, orașul care ne e martor la orice, orașul nostru. Avem străzi neexplorate, iarbă necălcată și apă nesorbită. Am revenit Frumosul meu, să ne iubim!

Oare!

Frumosul meu!
De ce nu pot scrie? Oare?! Am mai avut momente când nu aveam nimic de spus. Dar ție am să ți le spun pe toate. Mereu vreau să-ți spun câte ceva, am întotdeauna ceva de împărtășit. Dar în seara asta nu-mi găsesc cuvintele. În noaptea asta îmi amintesc doar, ce s-a întâmplat acum 5 luni.
Tu mai știi? Mai ții minte benzinăria părăsită? Îți mai amintești sunetul picăturilor de ploaie ce cădeau pe capota mașinii? Eu nu le pot uita. Copiii cum se jucau primprejur. Îmi amintesc până și ce-am simțit în noaptea aceea când eram singură în camera mea, după ce mă aduseseși. De fapt, până și gândurile de pe drum, totul, TOTUL. Mi-a fost teamă că te voi pierde. Și venise, mai apoi, și momentul când te-am pierdut...pentru puțin timp. Acum nu mă mai tem. Acum, după ce m-ai asigurat de iubirea ta eternă, nu-mi mai este teamă că te voi pierde. Și viața mi-a fost mai frumoasă. Mi-a fost mai ușor să trec cu vederea răutățile, și să iert. Mi-a venit mult mai ușor să zâmbesc și să ofer iubire. Ei...tu nu știi ce mult mă schimbi.Oare eu te ajut? 
Te iubesc Prinț frumos.
Aș fi putut scrie asta și într-un mesaj, ori scrisoare. Dar nu-ți știu numărul și nici adresa. Dar scriindu-ți aici, poate vei vedea și vei fi fericit să știi că sunt îndrăgostită ca la început, mai mult chiar.
Tu ce-ți amintești Frumosul meu? Scrie-mi.
Ție...

Ești pentru mine ca o oază

     Ești ca o oază pentru mine.
     Atunci când îmi simt palmele uscate tu mi le înmoi, iar când ochii îmi lăcrimează de la praf, tu mi-i săruți și mi-i cureți.

     De fiecare dată când m-am simțit singură și părăsită, ai știut să fii alături de mine. Mi-a fost sete de iubire, mereu îmi este, iar tu (și doar tu), mi-ai oferit ceea ce căutam.

     Mi-ai potolit setea cu iubirea ta, cu blândețea ta, cu privirea ta.
     Mi-ai sărutat buzele însetate și mi-ai umplut gura cu apă curată.
     Mi-ai răcorit întreg trupul cu îmbrățișarea ta și m-ai curățat cu mângâierea ta.
     Mi-ai fost umbră atunci când soarele îmi pârjolea chipul și sprijin când vântul deșertului mă dobora.
     Prinde-mă de mână când ar fi să cad și primește-mă în brațele tale când noaptea rece se lasă peste mine.
     Strânge-mă, iubește-mă, caută-mă și nu mă lăsa niciodată.
     Când singură îmi fac deșert din viață, tu să-mi fii oază.

Doar iluzii

Of la boala ca se termina.
Termin si eu intr-un final facultatea si simt ca ma indrept spre nicaieri. Nu am niciun fel de plan pentru viitor, niciun fel de idee. :))
Sunt toate doar iluzii. Stiu ca iubesc si chiar din toata inima. Dar viitorul nu anunta ca asta ar fi si pe viitor. Mi-e teama ca foarte curand se vor schimba multe, si nu stiu cat voi suporta sa vad aceste schimbari. Caut febril o poarta de scapare, ceva in care sa ma pierd. Caut ceva in care sa trebuiasca sa-mi pun toate fortele pentru a putea trece peste. Imi caut sa plec, sa fug. E o fuga asemanatoare soriceilor care parasesc vasul care se scufunda. Sunt o lasa si stiu, nu trebuie sa-mi reaminteasca nimeni. Inca nu m-a lasat fara iubirea lui, inca ma iubeste, dar simt ca nu va mai dura mult. :( Ma apropii de varsta la care trebuie sa ma gandesc la o familie, varsta la care se iau decizii importante. Eu nu ma gandesc la o familie fara el, nu exista asa ceva, oricat de des ar zice el ca gresesc. Eu nu iau o decizie care sa ma lase fara iubirea lui. Fug de aici doar ca sa nu ii aud cuvintele spunandu-mi inevitabilul. Fug doar ca sa ascund durerea. As fugi impreuna cu el daca ar vrea, as fugi daruindu-i toata fiinta mea daca ar vrea asta. Dar nu isi doreste asta si nu ar fi fericit doar cu atat. Eu nu ii sunt de ajuns, si stiu asta si accept asta si il sustin. Il iubesc. Ce pot spune altceva.

Capat de fir...

Recunosc - am obosit!
Nu stiu sigur de ce, sau ce anume imi pune capat, dar ma simt epuizata total.
Incerc sa zambesc, si poate o fac fals, fara macar sa imi dau seama. O fi un capat de fir??? Stiti, toti avem un fir pe care mergem. Toti tinem cu manutele noastre de un fir si il tinem pana se termina. In viata noastra profesionala, strangem un fir si il urmam, si de obice se termina in punctul culminant, cand ajungem acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. In viata privata, in legaturile cu unii prieteni, tinem de multe fire, si cu fiecare in parte ajungem la un anumit grad de intimitate, de apropiere si incredere. In viata noastra sentimentala avem de asemenea fire. Unii au un singur fir si se tin de el cu dintii, iar altii jongleaza. Cate degete au, atatea fire au, legate de fiecare dintre ele. Le urmeaza pe rand, concomitent si de cele mai multe ori le fac noduri.
Eu am un singur fir. Urmez un singur fir in dragoste. Am luat firul de aur, acel fir de care vorbeam mai demult, si l-am cuprins pe el, am facut un nod marinaresc (habar nu am cum se face, dar stiu ca e puternic) si mi-am facut si mie nod la fel. Ne-am tot invartit, am tot micsorat distanta dintre noi, ne-am invartit, si ne-am apropiat. Oare am ajuns la capatul firului? Am ajuns la tine?  Simt ca am ajuns la capatul firului si parca nu gasesc pe nimeni. Offf, la boala. Am obosit. Calculez fiecare chestie si ma simt atat de ciudat. Sunt epuizata copii. Singurul care ma scoate din starea asta poti fi doar tu, dar te simt rece. Si e stupid, caci ma iubesti cum nu o poate face nimeni altcineva. Si imi doresc sa ma iubesti doar tu, sa nu fie nimeni altcineva. De fapt, nu mai stiu ce vreau. Sunt obosita. Trebuie sa termin examenele si sa evadez, ca sa ma pot regasi, caci simt ca m-am pierdut. Cred ca am ajuns la capatul altui fir si am impresia ca am terminat toate drumurile, ca niciun fir nu mai duce nicaieri. Si asta implica si firul tau. Dar firul tau nu se va termina niciodata, nu voi inceta niciodata si nici tu. Totul e bine, totul va fi bine. Am nevoie de o pauza. Ma inspaimanta gandul ca nu te voi mai auzi... Printul meu...Nu inceta sa ma iubesti.

Nu nu nu și iară nu!

Pur și simplu nu vreau să cred că iubirea ce o simt pentru tine, e ceva ce nu are voie să fie.
Ieri m-am plimbat prin oraș de nebună. Era o ceață densă, și simțeam parcă, cum mi se uda chipul doar trecând în pripă pe stradă. Cuvintele îmi inundau mintea, imaginile îmi opreau privirea și mergeam fără să văd pe nimeni și nimic în jurul meu. Nu puteam să plâng, și nici a râde nu-mi venea. Efectiv mă gândeam... am auzit ceva care m-a trântit la pământ și părea că nu-mi pot reveni.
Te-am sunat, sperând că vocea ta ar putea alunga toată teama care mă cuprinsese, dar... nu mi-ai răspuns. Am colindat în continuare, străzile... Teama era deja ca la ea acasă când te-am auzit. M-am întors panicată, căci îmi părea aproape imposibil ca tu să fii chiar în urma mea, și nu era nimeni. Am rămas puțin cu privirea pierdută. Cred că lumea mă vedea ca pe o ciudată, asta și eram.
Am pornit, din nou, agale pe străzi, când deodată ți-am auzit din nou glasul strigându-mă. De data aceasta am închis ochii, am respirat adânc și am așteptat să-mi mai aud încă o dată numele. Nimic! M-am întors totuși, îmi părea totul atât de straniu. Oare ce se întâmplase cu mine??? De ce te auzeam peste tot? Mi-am continuat abătută drumul. Ajunsesem deja aproape de casă. Nu te-am mai auzit. Mă întorceam destul de des, și priveam în urma mea visând c-ai să apari strigându-mă. Degeaba!
Am intrat în scara blocului și am urcat leneșă până la 3. Am descuiat ușa și am aprins lumina. Totul îmi părea atât de straniu și necunoscut. Nu mai văzusem niciodată locul acela, parcă nu-mi aparținea. Am căutat unde să-mi las încălțămintea, unde să-mi agăț geaca și fularul. Cercetam curioasă locul, căci realizasem că aveam dreptate - nu mai fusesem niciodată în acel apartament.
Ca o mașină m-am îndreptat către bucătărie, am scos sticla de vin din geantă și am așezat-o într-un vas cu gheață. Am scos două pahare mari și le-am așezat pe masă. Am scos din geantă, apoi, și fructele, pe care le-am curățat și le-am tăiat tacticos într-un bol din sticlă. Am presărat puțină miere de albine și am pus totul la rece. Am părăsit bucătăria și m-am îndreptat către baie. În fața oglinzii, mi-am desprins părul lung și negru, mi-am dat cu apă călduță peste față și mi-am curățat pielea racită de ceață.
Nu am reușit să mă îmbrac în cămașa ta că ai și sunat la ușă. Te-am lăsat puțin să aștepți, doar meritai, după ce m-ai făcut să te aud peste tot. Când ți-am deschis ușa mă chinuiam să-mi închei nasturii. Ai intrat fără să spui un cuvânt. Te-ai uitat în jur și ai zâmbit. Mi-ai spus că m-am întrecut pe mine, că nu te așteptai să te chem acolo. Te-am tras spre mine și ți-am sărutat buzele. Mi-ai mângâiat obrazul drept cu un trandafir abia boboc... Am început amândoi să râdem. Cred că ne gândeam amândoi la aceeași chestie - ”În sfârșit pat!” M-ai luat în brațe și m-ai dus în camera unde ne așteptau emoțiile și iubirea toată ce ne unește.
.
.
.
M-am ridicat în zori. Ți-am sărutat fruntea atingându-ți părul ciufulit. Nu te-ai mișcat deloc. M-am îmbrăcat în hainele de-aseară, am așezat paharele la locul lor. Sticla, goală, am aruncat-o la gunoi. Am spălat vasul în care stătuseră fructele și l-am așezat acolo unde se afla inițial și ți-am făcut o cafea. Ți-am auzit din nou glasul, chemându-mă. M-am oprit brusc, am alergat până în cameră și m-am uitat la tine, cum dormeai ca un prunc. Te-am auzit din nou, cu vocea mai puternică. M-am apropiat de pat. Din nou, același lucru, dar și mai puternic. M-am dezbrăcat, și m-am cuibărit lângă tine. Somnoros, și fără să realizezi, m-ai cuprins cu brațele și m-ai strâns tare, tare la pieptul tău. Abia atunci am auzit șoptit...din nou...numele meu. Tu nu ziceai nimic. Inima ta, în schimb, acum că mă avea aproape, șoptea doar, numele meu. Îl șoptea cântând parcă...îi simțeam bucuria, îi simțeam dorul și pasiunea. Inima ta nu mă mai striga speriată, ci acum era alinată, căci mă avea, mă aveai.
Nu te voi lăsa niciodată!

Can I touch you... there???

Ajunsesem acasă tremurând toată. Nu eram pregătită de frig. Știam că totuși nu se poate compara, dar trăiam cu impresia că hainele de pe mine erau suficiente... Ei bine, mă înșelasem. Tremuram de frig, efectiv, iar el întarzia să apară. Știa că ajung, știa că îl voi aștepta, că nu voi pleca fără el.
Îmi era și greață puțin. Dimineața aceea fusese destul de dificilă, iar noaptea și mai și. Eram la un pas de a face accident. Adormisem pe banchetă, și, dintr-o dată m-am găsit pe jos, ghemuită. Șoferul frânase brusc să evite o coliziune. M-am ridicat ajutată de șofer, care se speriase groaznic când mă văzuse. M-am ridicat ținându-mă involuntar de burtă. Am închis ochii și m-am liniștit. Simțeam că totul e în regulă.
Așadar îl așteptam pe el, iar el nu mai venea. Îl căutam la telefon, dar nu răspundea. Pentru un moment am crezut că nu va veni. Mă trecuseră toate emoțiile. Nu era pentru prima dată când anula o întâlnire, dar ar fi fost pentru prima dată când nu m-ar fi anunțat.Nu a fost cazul, evident. A ajuns puțin mai târziu. Era atât de frumos. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Cu zâmbetul lui fermecător, m-a ajutat cu gențile mele prea voluminoase, căci oricum nu le puteam ridica nici un centimetru, și m-a luat ușor în brațe. M-a îndepărtat apoi puțin, ca să mă studieze din cap până-n picioare concluzionând că am ”slăbit prea mult”, dar că sunt ”bronzată bine”.
Am râs și am urcat în mașină pornind căldura pentru a mă dezgheța puțin.
Se uita la mine pe furiș, crezând că nu-l observ, probabil. Îmi plăcea! Mi-a zis că nu mă duce acasă, că doar nu e nebun să facă asta, eu încă nu văzusem padurea.
A mers ca nebunul, nu știa pe unde să oprească, pe unde să poposim și noi puțin, să ne iubim liniștiți.
Am mers mult, eram obosită deja. Dar nu conta.
Tu, tu, tu... Nu-mi păsa că eram obosită, că muream de somn, dacă tu erai lângă mine aveam totul. Și am urcat undeva, ai oprit și am ieșit. Câmpia era minunată. Vedeam căsuța noastră. M-ai luat în brațe, și m-ai învârtit bine, bine. Nu știai cum să mi te apropii. M-ai întins pe iarbă și m-ai sărutat timid. Ce dor îmi fusese de gurița ta. Ce dor nebun aveam să te simt atât de aproape, să-ți simt respirația accelerată. Câmpul, în dimineața aceea, avea să cunoască iubirea noastră din belșug.
Mi-ai scos firele de iarbă din par și mi-ai sărutat ochii. Apoi ne-am îndreptat către casă. Imi pregătiseși deja ceva special, primirea cea mai frumoasă... Mi-ai pregătit cadă cu apă fierbinte și spumă parfumată. Mi-ai pus un pahar cu vin roșu, rece lângă și o muzică jazz pe fundal.
M-ai dus până la cadă, ai început ușor ușor să mă dezbraci. Mi-ai desprins părul răvășit, care mi-a curs șiroaie negre pe spinare, l-ai dat la o parte, mi-ai sărutat spatele și mi-ai zis să intru. Te-am ascultat fără să scot un sunet. Nu știu cât am stat în apă, știam doar că era un mic colț din paradis, în care m-am pierdut puțin... adormisem. M-a trezit vocea ta dulce. M-ai spălat... Îmi era dor să-ți simt mâinile protective cum pun stăpânire pe mine. Și mângâierile tale... Mâinile tale puternice... Iubirea cu care mă atingeai... M-ai uscat și ne-am băgat împreună între cerceafurile albe ale patului nostru și-am adormit în brațele tale.
Nu știu cât timp trecuse, dar soarele era încă puternic pe cer, și m-ai trezit cu un sărut. Un fior se întinse pe toată coloana mea ajungându-mi până în vârful picioarelor. M-am întors la tine, și te-am privit. M-am dăruit ție toată și ne-am iubit până-n miez de noapte. 
Te-am întrebat dacă râmâi la mine...