”Vă potriviți...”

Ohh, dragul meu cititor...
Nu știu dacă îți poți imagina o zi în care să zbori...o zi în care să simți fericirea cum te inundă și cum dă chiar și pe-afară...ore care îți dorești să nu se mai termine...îmbrațișări care să te aprindă, și ploaie care să te stingă... ohhh, cititorule... nu ai cum ... nu vei simți niciodată ce am simțit eu azi.
Să o iau ușor.
Am vizitat o dragă doamnă, o bunică scumpă pe care am neglijat-o în ultima perioadă. Am tot fost pe la ea, și mereu mă întreba de un bărbat pe care să-l iubesc... Îmi ura de fiecare dată să îmi găsesc un bărbat frumos, bun la suflet și credincios. Un bărbat care să mă respecte și să mă iubească. Eu îl cunoșteam deja, și i-am spus și ei de el. I-am promis să i-l aduc. Și timpul trecea, ea nu devenea mai tânără și facultatea cerea tot mai mult. Iar acum, timpul trece, ea se simte tot mai rău, iar facultatea e pe final...și am putut să-l aduc. Să-l cunoască.:D
Ohhh... am intrat la ea - abia o treziserăm - el îi adusese un buchet frumos de trandafiri, iar ea ne-a primit zâmbind ca-ntotdeauna.
Au făcut cunoștință.  Ana - Radu
I-a dat florile, se vedea că e fericită, îi zâmbeau și ochii, dar nu mai mult decât îmi zâmbeau mie. Ne-am așezat și ea a început... ” Ce bine vă stă împreună.”    ”Vă potriviți, sunteți de aceeași înălțime, și sunt așa bucuroasă că vă potriviți.”     ”Vă stă așa bine de parcă sunteți făcuți unul pentru celălalt.”      Bine, poate nu le nimeresc exact așa cum le spunea ea... căci, citind ce scriu, îmi pare fără prea mare importanță, dar amintindu-mi cum spunea ea...offf... încep și acum să zâmbesc din toată inima. Ne-a spus la un moment dat că se vede că suntem fericiți... amândoi zâmbeam, amândoi eram cu capul în nori. Era prima noastră ”declarație” care s-a încheiat cu fast.
M-a întrebat dacă ne-am logodit... Eu m-am întors la el, căci nu vorbisem noi de lucrul acesta până azi. El a început să râdă și eu am zis că nu. Și i-am mai zis ei sa-i spună, să mă ceară... :)))
Ne-a întrebat pe când nunta??? Iar el i-a răspuns că ”la toamnă”... Rămăsesem înmărmurită, împietrită... cred că glumea.  L-a întrebat cu ce se ocupă... Inginer în construcții. Și repede ne-a zis bunicuța noastră că el va face casa noastră, lucru pe care el l-a făcut deja. Avem deja căsuța noastră.
În ceea ce privește copiii, are dreptate.. ne vom certa. El vrea 12 iar eu 10. Nu văd de ce ar trebui să avem o echipă de fotbal și rezerva (sau antrenorul cum îi propusesem eu), când putem avea 10 plus noi doi...din care să iasă tot așa cum își dorește... că doar nu vom lăsa copiii să se joace singuri. Sau e mai bine să avem 11, ce zici iubire? Și cu noi doi, numa bine o echipă completă plus antrenor și un arbitru... :D:D:D sau rezervă, ce vei vrea tu iubire.
Oh... ce zi dragă cititor, ce zi...
Ne-a întrebat ce vom face după ce vom pleca de la ea... ne-a întrebat dacă mergem la operă, sau la o piesă de teatru... Am zis că vom merge la o plimbare, poate în grădina botanică.
Nu am ajuns acolo, dar am mers la Galata.

Minunat loc al inimii îndrăgostite.
Cum am stat azi cu tine acolo nu am stat niciodată. Ce scrisesem eu până acum despre locul acela, tot ce visasem, tot ce inventasem, toate astea nu se pot compara cu ce am trăit cu tine acolo.
Mă iubești! Și nu vreau altceva. Mi-ai arătat și casa ce ai construit-o pentru noi. Ohhh... ce îmi pot dori mai mult. Vom rămâne acolo iubire, vom rămâne acolo împreună, să ne creștem căruța de copii...și să ne iubim în ploaie mereu.
Nimic nu poate stinge focul ce s-a aprins între noi.
Îți mulțumesc că mi-ai fost alături azi,îți mulțumesc pentru vizita ce i-am făcut-o bunicuței...și îți mulțumesc pentru dragostea ce mi-o porți.

Hmmmm..

”Te iubesc, te doresc, dar ma stăpânesc și... doar te privesc...ești frumoasă. ”

Sărutări!

Sunt anumite gesturi care te marchează.
Zâmbetul larg al unui necunoscut care îți umple inima de bunăvoință. Sau niște cuvinte pline de căldură. O strângere de mână. Un sărut.
Sunt lucruri banale, atât de simple încât nu ai spune că ar putea să te atingă. Ei bine, eu zic contrariul.
Știu acum că drumurile pe care le facem nu trebuie să le parcurgem singuri. Nu suntem singuri. Au fost și alții creați împreună cu noi, pe care Creatorul îi așează pe același drum, sau pe unul paralel. Pe unii îi așează pe drumuri care, inevitabil se intersectează cu drumurile noastre. Nu știm însă, pentru cât timp. Nu știm când vom fi părăsiți de unul sau altul, și când ni se va alătura o altă creatură minunată menită să aducă bucurie în viața noastră.
Ei bine, drumul meu s-a intersectat pentru cateva minute cu un bătrânel. La o primă vedere nici nu aveam pentru ce deschide gura, dar a trebuit să îi vorbesc. Am continuat apoi și, deși nu l-am înțeles pe deplin, am prins drag de el. Era vesel, zâmbitor...genul de om care îți luminează ziua doar privindu-te. La despărțire, mi-a întins mâna și luând-o pe a mea, a sărutat-o. Da! Am rămas profund mișcată. Începusem să râd prostește, și se instalase o bucurie imensă în inima mea. Da, drumul s-a intersectat pentru vreo 30 de minute, dar minute în care mi-am schimbat atitudinea și viziunea despre oameni.
Nu se termină aici. În mai puțin de o oră, am cunoscut o altă persoană. Un băiat de data aceasta. Frumos, atitudine impunătoare...intimidant. M-a privit și m-a făcut să zâmbesc. Nu-mi puteam opri zâmbetul de fapt. Îmi venea să râd încontinuu. Și acesta, la plecare, mi-a sărutat mâna. Un tânăr! Gestul acestuia m-a șocat mai mult. Nu te aștepți ca unul tânăr să mai facă gestul acesta. A fost flatant pentru mine. Ufffaaa...mă lăsase fără cuvinte, în așa fel încât nu am putut rosti altceva decât numele meu. Atât! Și am plecat fără să zic altceva. M-am gândit mult la scena asta și am râs mereu, spiritul îmi era mult mai liber, mult mai fericit.
Nici cu asta nu s-a încheiat. Dar am cunoscut tot în acea zi doi băieței. Doi copilași frumoși foc. Stăteam pe bancă și încercau să îmi atragă atenția. Se jucau în jurul meu. Se luau la bătaie. Până când au început să urce prin copaci...ca niște maimuțici... Erau atât de frumoși că nu m-am putut abține să nu le vorbesc. Cel mai mic era Paul (11 anișori), el era năzdrăvanul, mai puternic, mai negru și o maimuță desăvârșită. Celălalt era Ionuț Damian (13 anișori), era blonduț, frumos din cale afară. Dar parcă prea trist, ori ceva îl măcina. Dar la fel de năzdrăvan și la fel de jucăuș. Era puțin mai trufaș, se vedea din atitudinea lui, parcă se vedea că e mai mare și că începea să piardă din inocența de copil. Of... băieții ăștia... nu-i voi uita curând. De fapt, ziua aceea nu o voi uita.

Dă-mi spirit să zbor!
Aprinde inspirația din mine!
  

Din nou acasa!

Printul meu minunat!

Pot spune ca o zi fără tine mi-ar seca sufletul. Mi-aș ține respirația, pentru a fi sigură că nu voi fi nicio clipă fără tine...dar ce-mi spui de o săptămână? Cred că și ție ți-a fost la fel de greu săptămâna asta fără mine, cum mi-a fost și mie. Nu mi-am ținut respirația, dar am simțit golul ce mă pătrunde. Nu vreau să mai părăsesc Iașul dacă asta înseamnă să-l părăsesc fără tine. Vino mereu cu mine, oriunde. Trebuie cândva, să îți dorești să-mi cunoști și părinții...Va trebui să faci parte din mine, și va trebui să mă iubești cu tot ce sunt eu când sunt cu prietenii mei. Eu știu că mă iubești așa cum sunt eu, exact așa, dar poate nu mă cunoști în totalitate.
Haide, nu mai aștepta. Eu nu mai vreau să aștept. Te vreau pentru totdeauna.
Nu-mi mângâia părul dacă nu vrei să-l miroși, și nu-mi săruta pielea dacă nu vrei să o simți lângă a ta.
Hai să umplem golul mâine, vino și mă caută. Eu voi fi aici. Nu zăbovi. Orașul în care ne iubim, orașul care ne e martor la orice, orașul nostru. Avem străzi neexplorate, iarbă necălcată și apă nesorbită. Am revenit Frumosul meu, să ne iubim!

Oare!

Frumosul meu!
De ce nu pot scrie? Oare?! Am mai avut momente când nu aveam nimic de spus. Dar ție am să ți le spun pe toate. Mereu vreau să-ți spun câte ceva, am întotdeauna ceva de împărtășit. Dar în seara asta nu-mi găsesc cuvintele. În noaptea asta îmi amintesc doar, ce s-a întâmplat acum 5 luni.
Tu mai știi? Mai ții minte benzinăria părăsită? Îți mai amintești sunetul picăturilor de ploaie ce cădeau pe capota mașinii? Eu nu le pot uita. Copiii cum se jucau primprejur. Îmi amintesc până și ce-am simțit în noaptea aceea când eram singură în camera mea, după ce mă aduseseși. De fapt, până și gândurile de pe drum, totul, TOTUL. Mi-a fost teamă că te voi pierde. Și venise, mai apoi, și momentul când te-am pierdut...pentru puțin timp. Acum nu mă mai tem. Acum, după ce m-ai asigurat de iubirea ta eternă, nu-mi mai este teamă că te voi pierde. Și viața mi-a fost mai frumoasă. Mi-a fost mai ușor să trec cu vederea răutățile, și să iert. Mi-a venit mult mai ușor să zâmbesc și să ofer iubire. Ei...tu nu știi ce mult mă schimbi.Oare eu te ajut? 
Te iubesc Prinț frumos.
Aș fi putut scrie asta și într-un mesaj, ori scrisoare. Dar nu-ți știu numărul și nici adresa. Dar scriindu-ți aici, poate vei vedea și vei fi fericit să știi că sunt îndrăgostită ca la început, mai mult chiar.
Tu ce-ți amintești Frumosul meu? Scrie-mi.
Ție...