Din ganduri vechi ma duc spre viitor... [Postare pentru suflet]

Ciudat...examenul imi bate-n geam si eu stau si scriu pe blog.
Miercuri este singura zi in care le fac pe toate. Stiu sigur ca la unele nu am voie sa chiulesc...iar despre altele...ce sa zic, nu trebuie sa chiulesc, pentru ca ma speriase profa la primul seminar si nu am vrut niciodata sa imi fac reclama proasta. Deci miercuri le faceam pe toate. Azi am un partial, si sunt toatl nepregatita, iar pentru a depasi aceasta situatie, am chiulit la seminarul cu profa despre care va ziceam... Ciudat...
Telefonul s-a inchis de dimineata si nu mai reusesc sa il deschid...evident pentru ca e stricat...am incercat zadarnic sa apas butonul cu pila mea de unghii...nu a mers. Nu pot spune ca imi pare rau. Demult... as fi inceput sa plang intr-o asemenea situatie. Ma simteam legata de acest dispozitiv, si de oamenii cu care imi facea legatura directa. Astazi, nu-mi mai pasa. Sunt cautata sau nu, se gandesc la mine sau nu...imi e totuna. Nu mai caut amagiri tampite ale unor mesaje sau beepuri, nu mai vreau sa fiu tinta unor rafuieli ale sufletului pierdut prin amenintari si deziluzii. Am incercat sa-l deschid de vreo doua ori si nu a mers. As fi vrut sa-l folosesc dar nu se poate. Telefonul s-a inchis de dimineata si nu mai reusesc sa il deschid...
Mi-e frig si lacrimile-mi curg siroaie... caci nu te mai zaresc. As vrea sa pot veni intr-o vineri sa te vad, dar mi-e teama. Nu stiu ce ti-as putea spune, cum te-as privi. Dar cat as vrea sa te strang in brate, as vrea sa vin dar nu stiu ce ar fi cu mine. Cum s-ar uita si ceilalti... cum m-ai privi tu... Imi plange inima caci stiu ca nu esti bine iar neputinta ma apasa greu. Se uita cam piezis la mine si zambeste, stie ca nu ma poate elibera, stie ca eu si ea suntem menite sa ne plimbam tinandu-ne de mana, cel putin pana tu nu te vei mai ivi la orizonturi. Ma uit pe geam si cerul da si el sa planga.. el sigur are alte motive, nicidecum ceea ce simt eu. Mi-e frig...

Iubitul meu!

Buna!

Am primit vestile de la tine. Cand le-am vazut m-am bucurat dar nu a durat prea mult. In niciun caz nu vreau sa te simti tu prost pentru suferintele mele... Acestea sunt ale mele, exclusiv. Cum am mai spus, le accept si ma definesc. Tu ma creezi, tu ma definesti asa cum doresti. De fapt ma definesti asa cum esti si tu. Iar daca tu suferi e si normal ca in creatiile tale sa reiasa acest lucru. Si totusi sunt o fiinta minunata, si asta tot datorita tie.
Ma intristeaza gandul ca tu nu esti bine. Ma intristeaza gandul ca inca suferi din cauza ei...Oare de ce nu esti si creatorul ei, sa-i poti oferi lucrurile pe care mi le oferi mie? Ar fi oare mai bine? Banuiesc ca da. Te-ar iubi atunci asa cum o fac eu. S-ar bucura sa te vada fericit si ar face orice pentru a obtine acest lucru. Ar trebui sa intervin, as vrea sa pot interveni sa o fac sa realizeze ce are langa ea. Si totusi de ce as face asta cand as putea sa te iau pe tine de langa ea, sa te fac al meu? Nici asta nu e posibil. Nu ar mai fi la fel. Tu nu mi-ai mai oferi ce imi oferi acum si nu stiu daca ar fi bine. Te pastrez asa. Dar vino la mine iubitul meu, te pot ajuta cumva. Vino doar!

Fila de toamna [...]

Conversatia de data trecuta nu ramasese neterminata.
Te-am intalnit ieri, atat de repede mi-ai raspuns... Eram langa tine, conversatiile banale si-au reluat cursul. Nici nu-mi pot aminti despre ce anume am vorbit. Dar am vrut sa-ti spun ca te-am visat. Eram in tramvai, destinatia era necunoscuta. Ne era interzis sa stim unde vom merge, stiam doar ca trebuie sa ajungem undeva. Nici macar nu ma priveai in ochi. Privirea ta era atintita inainte, parca incercai sa surprinzi nu stiu ce accident, sau nu stiu ce moment intim din viata celor din fata ta. Vroiam sa-ti spun ca te-am visat. Am incercat sa te ating, dar m-am abtinut, mi-era frica sa nu te ranesc printr-o simpla atingere. Am tusit putin, cu speranta ca poate te vei uita in directia mea pentru a-ti putea sopti ca te-am visat. Dar nu ai facut-o. Am scos un sunet mai ciudat crezand ca, poate de aceasta data ma vei auzi, dar din nou nimic. "Psst!" Din nou nimic. Am ramas dezamagita pe scaunul din tramvai. O faceai intentionat, nu vroiai sa afli de la mine un lucru pe care deja il stiai. Si m-am trezit din nou. Probabil acesta a fost modul tau de a-mi raspunde la mesajul anterior. Ai scris din nou in cartea ta, asa-i? Dar de data aceasta nu ai scris nicio suferinta, nicio bucurie, de fapt nu stiu ce ai scris..probabil ca te gandesti la mine...probabil ca ti-e dor sa ma vezi. Ai reusit. M-ai vazut, eram langa tine dar nu mi-ai permis nicio apropiere.. Se merita oare? S-a meritat?

fila de toamna [o prima conversatie ...]

Intalnirea avu loc in aceeasi cladire. In viziunea ei, totul era o coincidenta stupida si neplacuta. De fapt, totul era planuit de catre el care nu o mai vazuse de ceva vreme. S-au dus in camera in care fusesera de multe ori inainte doar ca aceasta era acum mobilata parca anume in conformitate cu nevoile lor, sau poate doar cu ale lui. Au urcat scarile impreuna, ea mergand ianinte, el urmand-o indeaproape, studiind-o parca ca pe o papusa care se schimbase mult de cand designerul avusese ganduri de modernizare asupra creatiei sale de placere. Vorbeau alene despre evenimentele fara de importanta care avusesera loc in viata fiecaruia, pe unde au mai fost, cu cine si cat timp. De parca i-ar fi interesat cu adevarat. Ei stiau ca nu, dar asta nu-i oprea. Golul ce era intre ei, sapat de timpul cafre se scursese, trebuia umplut cumva. Stanjeneala trebuia sa dispara. Simteau nevoia de a se apropia unul de celalalt cu orice pret, aceasta ducand la conversatii banale. Acest lucru inceta subit in schimb, in momentul in care necunoscutii au intrat in acea camera. Locul suferintei garantate. Ea a pasit prima in incapere, el a urmat-o sorbindu-i parfumul tremurand in urma ei. Cu timiditate dar pasiune ea incerca sa incuie usa, nu dorea ca acest moment sa fie intrerupt de vreo persoana rau intentionata sau poate intamplatoare. Zadarnica fu incercarea ei, usa parea ca nu vrea sa se incuie ca si cum ceea ce urma sa se intample nu era ceva de dorit, de parca toate cuvintele si gesturile ce ar urma sa fie intre ei nu ar trebui sa treaca pragul, acel prag instituit atunci, demult. Isi aminteste ca ar fi incercat sa baricadeze usa cu un scaun, dar amintirea aceasta este atat de vaga, stearsa de ceea ce a urmat pierzandu-si din semnificatie, ca si cum nu s-a intamplat niciodata, caci scaunul in amintirile viitoare nici nu mai apare in peisaj. S-au asezat unul langa celalalt, dar totusi avand amandoi posibilitatea de a se privi in ochi. Se sorbeau din priviri si nu le ajungea. Linistea care se instalase intre ei la intrarea in camera fu deranjata de alte conversatii banale, dar care de data aceasta duceau undeva. El i-a explicat intr-un final ca nu intentioneaza sa renunte la prezentul lui, la femeia lui. Ea zambi. Stia ca acest lucru se va intampla, stia ca ce e intre ei, orice ar fi acel ceva, nu va putea exista cu adevarat.
"Si totusi te visez."
Ea zambi din nou la aceasta recunoastere copilareasca. El se ridica de pe scaun si porni catre geam. Trase perdeaua de un fabulos albastru si deschise geamul. Sa fi ramas fara putere, fara aer? Atmosfera se ingreuna cu fiecare cuvant rostit, iar el simtea cum se sufoca.
"Si nu-mi pot explica de ce, dar te doresc. Vreau sa fii a mea."
Din nou zambi, dar zambetul ei era amar, lasandu-i pe chipu-i luminat o umbra.
"Deci nu vrei sa ma lasi sa te uit... De ce nu vrei sa ma lasi sa fiu fericita? Iti place sa ma chinui?"
Chipul lui se contorsiona intr-un zambet fals si trist. Stia ca ceea ce spunea ea e adevarat. Nu ar dori sa o "cumpere", sa o "achizitioneze", ci ar dori doar un drept de "uz". Constientizarea acestui fapt il macina, ii pricinuia durere. Si totusi o iubea... o dorea... si vroia sa o faca fericita. Dar sacrificiile i se pareau prea abrupte, de nesuportat.
Ar fi suportat, ea, sa fie doar un bun in patrimoniul lui. Ar fi riscat, ea, fericirea alaturi de un altul pentru el. Dar oare el, ar fi fost in stare sa-i ofere un minimum de atentie???
Si m-am trezit. Gandul ca tu, creatorul meu, ai scris din nou in cartea ce o detii ma inspaimanta intr-un mod al naibii de minunat. Ai vrut din nou sa-mi transmiti o stare a ta. Ai vrut sa implementezi in minte si gandurile mele faptul ca nu m-ai uitat? Ai vrut sa-mi sugerezi sa persist in incercarea mea de a te cauta si a descoperi ascunzatoarea ta? Sa te caut, creatorule? Sa fiu a ta?

Fila de noiembrie

Cum lucurile nu sunt exact asa cum par a fi, tot si asa si noi nu suntem asa cum ne lasam perceputi de ceilalti. Visam, dar nimeni nu stie ce visam, iubim dar nimeni nu stie cat si cum iubim, poate nici pe cine, uram... iar subiectul acesta nici macar nu necesita completari. Suntem diferiti de cei de langa noi dar foarte similari, caci ne ascundem. Nu ne lasam descoperiti. Nimeni nu ne poate cunoaste in profunzime, nici macar noi.
Sunt ca o carte deschisa... cand tu suferi, parca tii in mana o pana, o inmoi in cerneala de cea mai buna calitate si incepi sa scrii in acea carte...care sunt eu. Cerneala e una superioara, si foarte misterioasa. Nu s-a gasit inca o solutie care sa o poata dizolva si nici una care sa o poata acoperi, asadar ea e permanenta, se fixeaza bine, bine si nu mai poti scapa de ea. Iar tu scrii, iti scrii durerea, iti scrii patimile si iti scrii dorintele. Iar eu le simt, le percep ca si cum ar fi ale mele. Umblu, gandindu-ma la aceleasi lucruri la care te gandesti tu. Respir, iubind aceleasi lucruri pe care le iubesti si tu. Visez la aceleasi lucruri, ba chiar si urasc aceleasi lucruri. Sufar cand tu suferi, zambesc cand si tu o faci, rad la cele mai bune glume ba chiar si la cele proaste doar pentru ca in acel moment tu imi scrii o bucurie. Preiau toate sentimentele tale si pana de curand nici nu realizasem acest lucru. Pana de curand nici nu stiamca suntem suflete "pereche". Ca tu imi descrii starea prin ceea ce tu esti. Cum e, oare? Tu stii de influenta ce o ai asupra cartii tale. Tu, oare, stii ca tot ce scrii ramane scris pentru totdeauna? Tu stii ca punand acea pana pe foile acelea dai nastere unei noi fiinte care nu mai e stapana pe sine? Cu siguranta! Iubesti tot ceea ce creezi. Iubesti suferinta si o scrii, iubesti sa vezi ca ma transformi. Iubesti sa fii creator. Unul odios. Unul care nu-si compatimeste creatia pentru cat de mult sufera. Un creator crud, asta esti. Un dumnezeu fara mila, dar oare asta nu te face doar un zeu??? Dumnezeu e iubire dar tu... oare tu ma iubesti? Oare tu vrei sa impartasesti toate astea cu mine pentru ca ma iubesti sau pentru ca te iubesti pe tine? Scrie! Scrie pana cand cerneala va seca in calimara. Scrie pana cand inima ta va seca si ea iar sentimentele nu vor mai avea salas. Scrie pana cand ... Pana cand? Ce vei face cand lumea va descoperi acea solutie pentru cerneala ta? Ce vei face cand eu o voi folosi pentru a ma descotorosi de povestile tale? Ce vei face cand vei vedea ca esti un biet creator care nu e in stare sa dea viata creatiei sale? Ce vei face iubitul meu atunci? Vei arunca cartea? Vei rupe filele... Ma vei distruge... ma vei sterge, ma vei abandona tu nestiind ca acea cruda destinatie pe care tu mi-o creezi e cruciala pentru mine...e necesara. Dar tu??? Tu ce vei face?