Nu nu nu și iară nu!

Pur și simplu nu vreau să cred că iubirea ce o simt pentru tine, e ceva ce nu are voie să fie.
Ieri m-am plimbat prin oraș de nebună. Era o ceață densă, și simțeam parcă, cum mi se uda chipul doar trecând în pripă pe stradă. Cuvintele îmi inundau mintea, imaginile îmi opreau privirea și mergeam fără să văd pe nimeni și nimic în jurul meu. Nu puteam să plâng, și nici a râde nu-mi venea. Efectiv mă gândeam... am auzit ceva care m-a trântit la pământ și părea că nu-mi pot reveni.
Te-am sunat, sperând că vocea ta ar putea alunga toată teama care mă cuprinsese, dar... nu mi-ai răspuns. Am colindat în continuare, străzile... Teama era deja ca la ea acasă când te-am auzit. M-am întors panicată, căci îmi părea aproape imposibil ca tu să fii chiar în urma mea, și nu era nimeni. Am rămas puțin cu privirea pierdută. Cred că lumea mă vedea ca pe o ciudată, asta și eram.
Am pornit, din nou, agale pe străzi, când deodată ți-am auzit din nou glasul strigându-mă. De data aceasta am închis ochii, am respirat adânc și am așteptat să-mi mai aud încă o dată numele. Nimic! M-am întors totuși, îmi părea totul atât de straniu. Oare ce se întâmplase cu mine??? De ce te auzeam peste tot? Mi-am continuat abătută drumul. Ajunsesem deja aproape de casă. Nu te-am mai auzit. Mă întorceam destul de des, și priveam în urma mea visând c-ai să apari strigându-mă. Degeaba!
Am intrat în scara blocului și am urcat leneșă până la 3. Am descuiat ușa și am aprins lumina. Totul îmi părea atât de straniu și necunoscut. Nu mai văzusem niciodată locul acela, parcă nu-mi aparținea. Am căutat unde să-mi las încălțămintea, unde să-mi agăț geaca și fularul. Cercetam curioasă locul, căci realizasem că aveam dreptate - nu mai fusesem niciodată în acel apartament.
Ca o mașină m-am îndreptat către bucătărie, am scos sticla de vin din geantă și am așezat-o într-un vas cu gheață. Am scos două pahare mari și le-am așezat pe masă. Am scos din geantă, apoi, și fructele, pe care le-am curățat și le-am tăiat tacticos într-un bol din sticlă. Am presărat puțină miere de albine și am pus totul la rece. Am părăsit bucătăria și m-am îndreptat către baie. În fața oglinzii, mi-am desprins părul lung și negru, mi-am dat cu apă călduță peste față și mi-am curățat pielea racită de ceață.
Nu am reușit să mă îmbrac în cămașa ta că ai și sunat la ușă. Te-am lăsat puțin să aștepți, doar meritai, după ce m-ai făcut să te aud peste tot. Când ți-am deschis ușa mă chinuiam să-mi închei nasturii. Ai intrat fără să spui un cuvânt. Te-ai uitat în jur și ai zâmbit. Mi-ai spus că m-am întrecut pe mine, că nu te așteptai să te chem acolo. Te-am tras spre mine și ți-am sărutat buzele. Mi-ai mângâiat obrazul drept cu un trandafir abia boboc... Am început amândoi să râdem. Cred că ne gândeam amândoi la aceeași chestie - ”În sfârșit pat!” M-ai luat în brațe și m-ai dus în camera unde ne așteptau emoțiile și iubirea toată ce ne unește.
.
.
.
M-am ridicat în zori. Ți-am sărutat fruntea atingându-ți părul ciufulit. Nu te-ai mișcat deloc. M-am îmbrăcat în hainele de-aseară, am așezat paharele la locul lor. Sticla, goală, am aruncat-o la gunoi. Am spălat vasul în care stătuseră fructele și l-am așezat acolo unde se afla inițial și ți-am făcut o cafea. Ți-am auzit din nou glasul, chemându-mă. M-am oprit brusc, am alergat până în cameră și m-am uitat la tine, cum dormeai ca un prunc. Te-am auzit din nou, cu vocea mai puternică. M-am apropiat de pat. Din nou, același lucru, dar și mai puternic. M-am dezbrăcat, și m-am cuibărit lângă tine. Somnoros, și fără să realizezi, m-ai cuprins cu brațele și m-ai strâns tare, tare la pieptul tău. Abia atunci am auzit șoptit...din nou...numele meu. Tu nu ziceai nimic. Inima ta, în schimb, acum că mă avea aproape, șoptea doar, numele meu. Îl șoptea cântând parcă...îi simțeam bucuria, îi simțeam dorul și pasiunea. Inima ta nu mă mai striga speriată, ci acum era alinată, căci mă avea, mă aveai.
Nu te voi lăsa niciodată!