Until the last moment

Sunetele pianului imi rasun in minte. Inchid ochii si as vrea sa ma aflu acolo,... curtea aceea atat de mare... iarba aceea atat de verde... ceata aceea atat de deasa si rece... simt ca vreau sa fiu acolo singura. Fara tine. Doar sunetul pianului si racoarea si singuratatea. Devin depresiva? Da. Ce e rau in asta? Imi simt inima pustie. Am o pajiste intinsa, cu iarba verde, proaspata, si nu vine nimeni sa se plimbe. Nimeni nu isi cauta linistea acolo. Pajistea e degeaba. Fara scop, fara rost. Lacrimile curg, "cuvinte nerostite ale inimii". E chiar asa. Inima ar vrea sa se planga cuiva de ranile astea pe care leul le linge de multa vreme si nu e nimeni in care sa-mi gasesc pacea, linistea, nimeni decat El. Iar gandul ca El m-a ascultat deja, mi-a ascultat lacrimile, m-a linistit. Iar lacrimile s-au oprit. Nici nu realizasem cand s-a intamplat asta. Sunt pensionara. Imi primesc pensia in rate, de cateva ori pe saptamana, uneori poate sarind una. Sunt pensionara de aproape 1 an. Pensia la inceput nu era nici pe departe indestulatoare. Cu timpul am invatat sa imi moderez cumparaturile si pensia incepea sa imi ajunga. Acum, sunt invatata atat de mult sa traiesc doar cu aer si cuvant incat, in zilele cand imi primesc rata din pensie ma bucur enorm, aceasta reprezantand ptr mine o amintire a muncii prestate candva. Imi aduce un plus de energie, un plus de consum. E o fericire. Dar trece ziua, pensia se duce, iar eu imi reiau viata normala, in care traiesc doar cu aer si cuvant. Iar lacrimile imi sunt acele cuvinte nerostite. Daca voi plange vreodata, citeste-ma, nu ma intreba "de ce?".