Hmmmm..

”Te iubesc, te doresc, dar ma stăpânesc și... doar te privesc...ești frumoasă. ”

Sărutări!

Sunt anumite gesturi care te marchează.
Zâmbetul larg al unui necunoscut care îți umple inima de bunăvoință. Sau niște cuvinte pline de căldură. O strângere de mână. Un sărut.
Sunt lucruri banale, atât de simple încât nu ai spune că ar putea să te atingă. Ei bine, eu zic contrariul.
Știu acum că drumurile pe care le facem nu trebuie să le parcurgem singuri. Nu suntem singuri. Au fost și alții creați împreună cu noi, pe care Creatorul îi așează pe același drum, sau pe unul paralel. Pe unii îi așează pe drumuri care, inevitabil se intersectează cu drumurile noastre. Nu știm însă, pentru cât timp. Nu știm când vom fi părăsiți de unul sau altul, și când ni se va alătura o altă creatură minunată menită să aducă bucurie în viața noastră.
Ei bine, drumul meu s-a intersectat pentru cateva minute cu un bătrânel. La o primă vedere nici nu aveam pentru ce deschide gura, dar a trebuit să îi vorbesc. Am continuat apoi și, deși nu l-am înțeles pe deplin, am prins drag de el. Era vesel, zâmbitor...genul de om care îți luminează ziua doar privindu-te. La despărțire, mi-a întins mâna și luând-o pe a mea, a sărutat-o. Da! Am rămas profund mișcată. Începusem să râd prostește, și se instalase o bucurie imensă în inima mea. Da, drumul s-a intersectat pentru vreo 30 de minute, dar minute în care mi-am schimbat atitudinea și viziunea despre oameni.
Nu se termină aici. În mai puțin de o oră, am cunoscut o altă persoană. Un băiat de data aceasta. Frumos, atitudine impunătoare...intimidant. M-a privit și m-a făcut să zâmbesc. Nu-mi puteam opri zâmbetul de fapt. Îmi venea să râd încontinuu. Și acesta, la plecare, mi-a sărutat mâna. Un tânăr! Gestul acestuia m-a șocat mai mult. Nu te aștepți ca unul tânăr să mai facă gestul acesta. A fost flatant pentru mine. Ufffaaa...mă lăsase fără cuvinte, în așa fel încât nu am putut rosti altceva decât numele meu. Atât! Și am plecat fără să zic altceva. M-am gândit mult la scena asta și am râs mereu, spiritul îmi era mult mai liber, mult mai fericit.
Nici cu asta nu s-a încheiat. Dar am cunoscut tot în acea zi doi băieței. Doi copilași frumoși foc. Stăteam pe bancă și încercau să îmi atragă atenția. Se jucau în jurul meu. Se luau la bătaie. Până când au început să urce prin copaci...ca niște maimuțici... Erau atât de frumoși că nu m-am putut abține să nu le vorbesc. Cel mai mic era Paul (11 anișori), el era năzdrăvanul, mai puternic, mai negru și o maimuță desăvârșită. Celălalt era Ionuț Damian (13 anișori), era blonduț, frumos din cale afară. Dar parcă prea trist, ori ceva îl măcina. Dar la fel de năzdrăvan și la fel de jucăuș. Era puțin mai trufaș, se vedea din atitudinea lui, parcă se vedea că e mai mare și că începea să piardă din inocența de copil. Of... băieții ăștia... nu-i voi uita curând. De fapt, ziua aceea nu o voi uita.

Dă-mi spirit să zbor!
Aprinde inspirația din mine!
  

Din nou acasa!

Printul meu minunat!

Pot spune ca o zi fără tine mi-ar seca sufletul. Mi-aș ține respirația, pentru a fi sigură că nu voi fi nicio clipă fără tine...dar ce-mi spui de o săptămână? Cred că și ție ți-a fost la fel de greu săptămâna asta fără mine, cum mi-a fost și mie. Nu mi-am ținut respirația, dar am simțit golul ce mă pătrunde. Nu vreau să mai părăsesc Iașul dacă asta înseamnă să-l părăsesc fără tine. Vino mereu cu mine, oriunde. Trebuie cândva, să îți dorești să-mi cunoști și părinții...Va trebui să faci parte din mine, și va trebui să mă iubești cu tot ce sunt eu când sunt cu prietenii mei. Eu știu că mă iubești așa cum sunt eu, exact așa, dar poate nu mă cunoști în totalitate.
Haide, nu mai aștepta. Eu nu mai vreau să aștept. Te vreau pentru totdeauna.
Nu-mi mângâia părul dacă nu vrei să-l miroși, și nu-mi săruta pielea dacă nu vrei să o simți lângă a ta.
Hai să umplem golul mâine, vino și mă caută. Eu voi fi aici. Nu zăbovi. Orașul în care ne iubim, orașul care ne e martor la orice, orașul nostru. Avem străzi neexplorate, iarbă necălcată și apă nesorbită. Am revenit Frumosul meu, să ne iubim!

Oare!

Frumosul meu!
De ce nu pot scrie? Oare?! Am mai avut momente când nu aveam nimic de spus. Dar ție am să ți le spun pe toate. Mereu vreau să-ți spun câte ceva, am întotdeauna ceva de împărtășit. Dar în seara asta nu-mi găsesc cuvintele. În noaptea asta îmi amintesc doar, ce s-a întâmplat acum 5 luni.
Tu mai știi? Mai ții minte benzinăria părăsită? Îți mai amintești sunetul picăturilor de ploaie ce cădeau pe capota mașinii? Eu nu le pot uita. Copiii cum se jucau primprejur. Îmi amintesc până și ce-am simțit în noaptea aceea când eram singură în camera mea, după ce mă aduseseși. De fapt, până și gândurile de pe drum, totul, TOTUL. Mi-a fost teamă că te voi pierde. Și venise, mai apoi, și momentul când te-am pierdut...pentru puțin timp. Acum nu mă mai tem. Acum, după ce m-ai asigurat de iubirea ta eternă, nu-mi mai este teamă că te voi pierde. Și viața mi-a fost mai frumoasă. Mi-a fost mai ușor să trec cu vederea răutățile, și să iert. Mi-a venit mult mai ușor să zâmbesc și să ofer iubire. Ei...tu nu știi ce mult mă schimbi.Oare eu te ajut? 
Te iubesc Prinț frumos.
Aș fi putut scrie asta și într-un mesaj, ori scrisoare. Dar nu-ți știu numărul și nici adresa. Dar scriindu-ți aici, poate vei vedea și vei fi fericit să știi că sunt îndrăgostită ca la început, mai mult chiar.
Tu ce-ți amintești Frumosul meu? Scrie-mi.
Ție...

Ești pentru mine ca o oază

     Ești ca o oază pentru mine.
     Atunci când îmi simt palmele uscate tu mi le înmoi, iar când ochii îmi lăcrimează de la praf, tu mi-i săruți și mi-i cureți.

     De fiecare dată când m-am simțit singură și părăsită, ai știut să fii alături de mine. Mi-a fost sete de iubire, mereu îmi este, iar tu (și doar tu), mi-ai oferit ceea ce căutam.

     Mi-ai potolit setea cu iubirea ta, cu blândețea ta, cu privirea ta.
     Mi-ai sărutat buzele însetate și mi-ai umplut gura cu apă curată.
     Mi-ai răcorit întreg trupul cu îmbrățișarea ta și m-ai curățat cu mângâierea ta.
     Mi-ai fost umbră atunci când soarele îmi pârjolea chipul și sprijin când vântul deșertului mă dobora.
     Prinde-mă de mână când ar fi să cad și primește-mă în brațele tale când noaptea rece se lasă peste mine.
     Strânge-mă, iubește-mă, caută-mă și nu mă lăsa niciodată.
     Când singură îmi fac deșert din viață, tu să-mi fii oază.

Doar iluzii

Of la boala ca se termina.
Termin si eu intr-un final facultatea si simt ca ma indrept spre nicaieri. Nu am niciun fel de plan pentru viitor, niciun fel de idee. :))
Sunt toate doar iluzii. Stiu ca iubesc si chiar din toata inima. Dar viitorul nu anunta ca asta ar fi si pe viitor. Mi-e teama ca foarte curand se vor schimba multe, si nu stiu cat voi suporta sa vad aceste schimbari. Caut febril o poarta de scapare, ceva in care sa ma pierd. Caut ceva in care sa trebuiasca sa-mi pun toate fortele pentru a putea trece peste. Imi caut sa plec, sa fug. E o fuga asemanatoare soriceilor care parasesc vasul care se scufunda. Sunt o lasa si stiu, nu trebuie sa-mi reaminteasca nimeni. Inca nu m-a lasat fara iubirea lui, inca ma iubeste, dar simt ca nu va mai dura mult. :( Ma apropii de varsta la care trebuie sa ma gandesc la o familie, varsta la care se iau decizii importante. Eu nu ma gandesc la o familie fara el, nu exista asa ceva, oricat de des ar zice el ca gresesc. Eu nu iau o decizie care sa ma lase fara iubirea lui. Fug de aici doar ca sa nu ii aud cuvintele spunandu-mi inevitabilul. Fug doar ca sa ascund durerea. As fugi impreuna cu el daca ar vrea, as fugi daruindu-i toata fiinta mea daca ar vrea asta. Dar nu isi doreste asta si nu ar fi fericit doar cu atat. Eu nu ii sunt de ajuns, si stiu asta si accept asta si il sustin. Il iubesc. Ce pot spune altceva.

Capat de fir...

Recunosc - am obosit!
Nu stiu sigur de ce, sau ce anume imi pune capat, dar ma simt epuizata total.
Incerc sa zambesc, si poate o fac fals, fara macar sa imi dau seama. O fi un capat de fir??? Stiti, toti avem un fir pe care mergem. Toti tinem cu manutele noastre de un fir si il tinem pana se termina. In viata noastra profesionala, strangem un fir si il urmam, si de obice se termina in punctul culminant, cand ajungem acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. In viata privata, in legaturile cu unii prieteni, tinem de multe fire, si cu fiecare in parte ajungem la un anumit grad de intimitate, de apropiere si incredere. In viata noastra sentimentala avem de asemenea fire. Unii au un singur fir si se tin de el cu dintii, iar altii jongleaza. Cate degete au, atatea fire au, legate de fiecare dintre ele. Le urmeaza pe rand, concomitent si de cele mai multe ori le fac noduri.
Eu am un singur fir. Urmez un singur fir in dragoste. Am luat firul de aur, acel fir de care vorbeam mai demult, si l-am cuprins pe el, am facut un nod marinaresc (habar nu am cum se face, dar stiu ca e puternic) si mi-am facut si mie nod la fel. Ne-am tot invartit, am tot micsorat distanta dintre noi, ne-am invartit, si ne-am apropiat. Oare am ajuns la capatul firului? Am ajuns la tine?  Simt ca am ajuns la capatul firului si parca nu gasesc pe nimeni. Offf, la boala. Am obosit. Calculez fiecare chestie si ma simt atat de ciudat. Sunt epuizata copii. Singurul care ma scoate din starea asta poti fi doar tu, dar te simt rece. Si e stupid, caci ma iubesti cum nu o poate face nimeni altcineva. Si imi doresc sa ma iubesti doar tu, sa nu fie nimeni altcineva. De fapt, nu mai stiu ce vreau. Sunt obosita. Trebuie sa termin examenele si sa evadez, ca sa ma pot regasi, caci simt ca m-am pierdut. Cred ca am ajuns la capatul altui fir si am impresia ca am terminat toate drumurile, ca niciun fir nu mai duce nicaieri. Si asta implica si firul tau. Dar firul tau nu se va termina niciodata, nu voi inceta niciodata si nici tu. Totul e bine, totul va fi bine. Am nevoie de o pauza. Ma inspaimanta gandul ca nu te voi mai auzi... Printul meu...Nu inceta sa ma iubesti.