Sărutări!

Sunt anumite gesturi care te marchează.
Zâmbetul larg al unui necunoscut care îți umple inima de bunăvoință. Sau niște cuvinte pline de căldură. O strângere de mână. Un sărut.
Sunt lucruri banale, atât de simple încât nu ai spune că ar putea să te atingă. Ei bine, eu zic contrariul.
Știu acum că drumurile pe care le facem nu trebuie să le parcurgem singuri. Nu suntem singuri. Au fost și alții creați împreună cu noi, pe care Creatorul îi așează pe același drum, sau pe unul paralel. Pe unii îi așează pe drumuri care, inevitabil se intersectează cu drumurile noastre. Nu știm însă, pentru cât timp. Nu știm când vom fi părăsiți de unul sau altul, și când ni se va alătura o altă creatură minunată menită să aducă bucurie în viața noastră.
Ei bine, drumul meu s-a intersectat pentru cateva minute cu un bătrânel. La o primă vedere nici nu aveam pentru ce deschide gura, dar a trebuit să îi vorbesc. Am continuat apoi și, deși nu l-am înțeles pe deplin, am prins drag de el. Era vesel, zâmbitor...genul de om care îți luminează ziua doar privindu-te. La despărțire, mi-a întins mâna și luând-o pe a mea, a sărutat-o. Da! Am rămas profund mișcată. Începusem să râd prostește, și se instalase o bucurie imensă în inima mea. Da, drumul s-a intersectat pentru vreo 30 de minute, dar minute în care mi-am schimbat atitudinea și viziunea despre oameni.
Nu se termină aici. În mai puțin de o oră, am cunoscut o altă persoană. Un băiat de data aceasta. Frumos, atitudine impunătoare...intimidant. M-a privit și m-a făcut să zâmbesc. Nu-mi puteam opri zâmbetul de fapt. Îmi venea să râd încontinuu. Și acesta, la plecare, mi-a sărutat mâna. Un tânăr! Gestul acestuia m-a șocat mai mult. Nu te aștepți ca unul tânăr să mai facă gestul acesta. A fost flatant pentru mine. Ufffaaa...mă lăsase fără cuvinte, în așa fel încât nu am putut rosti altceva decât numele meu. Atât! Și am plecat fără să zic altceva. M-am gândit mult la scena asta și am râs mereu, spiritul îmi era mult mai liber, mult mai fericit.
Nici cu asta nu s-a încheiat. Dar am cunoscut tot în acea zi doi băieței. Doi copilași frumoși foc. Stăteam pe bancă și încercau să îmi atragă atenția. Se jucau în jurul meu. Se luau la bătaie. Până când au început să urce prin copaci...ca niște maimuțici... Erau atât de frumoși că nu m-am putut abține să nu le vorbesc. Cel mai mic era Paul (11 anișori), el era năzdrăvanul, mai puternic, mai negru și o maimuță desăvârșită. Celălalt era Ionuț Damian (13 anișori), era blonduț, frumos din cale afară. Dar parcă prea trist, ori ceva îl măcina. Dar la fel de năzdrăvan și la fel de jucăuș. Era puțin mai trufaș, se vedea din atitudinea lui, parcă se vedea că e mai mare și că începea să piardă din inocența de copil. Of... băieții ăștia... nu-i voi uita curând. De fapt, ziua aceea nu o voi uita.

Dă-mi spirit să zbor!
Aprinde inspirația din mine!