Picteaza-ma asa cum sunt.

Lumea ar fi mult mai frumoasa poate daca fiecare ar fi pictat asa cum este de fapt. Sau poate lumea ar fi mult mai pestrita, mai colorata. Ma gandesc uneori...daca am fi pictati in fiecare moment in functie de ce simtim..eu ce culoare as avea mai mereu? De exemplu daca atunci cand as iubi as fi pictata intr-un rosu aprins...acum cred ca as fi la stadiu de un rosu spalacit. Da. Sunt cu capul in nori. Sunt indragostita si pe punctul de a cadea si mai tare in cea mai faimoasa plasa a lumii, iubirea. Sunt pe punctul de a ma colora intr-un rosu atat de aprins incat m-ati putea recunoaste imediat, din mii de oameni si de la mile distanta. Cum? Nu stiu. Dar e sigur ca se intampla. De cine? Nu stiu, nu il cunosc. :))
Ciudat nu? Dar oare noi chiar putem sustine ca il cunoastem pe cel pe care il iubim? Hai ca unii dintre voi ati fi atat de necugetati incat sa sustineti aceasta aberatie. Ma veti soma ca am spus acestea, dar sa luam un exemplu foarte relevant cel putin pentru mine, eu. Eu abia ma cunosc pe mine, de fapt uneori fac unele gesturi care ma inspaimanta si pe mine, si deci nu ma cunosc mai deloc, dar cel care ma iubeste ar putea sa sustina ca el da? Cum asa? Cum poate sti un altul ceva ce nici macar tu nu stii? Nu nu...asa ceva este imposibil.
Sa revenim la culoarea rosie, minunata in care as fi pictata. Offf cat de mult ne dorim sa fim rosii, cu totii ne dorim asta.Iar cand ajungem pe punctul de a obtine acea culoare ce facem? Unii o iau in brate si ii multumesc pictorului, acesti fiind cei normali, norocosii. Dar altii, printre care cred ca ma numar si eu, altii imediat ce vad ca rozul incepe sa prinda viata, caci sa banuim ca suntem pictati in roz atunci cand ii iubim pe oameni, cand traim multumiti, cand suntem indragostiti de viata, si deci altii fug. Altii zic ca nu merita acea minunata culoare si se baga repejor sub dus, rece, fierbinte, nu mai conteaza, unul care sa dea roade in a scoate rosul. Recurgem chiar si la a ne picta singuri in alta culoare, numai ca lumea sa nu vada ca ne "inrosim", pentru ca ne e frica. Ce-o sa zica lumea? Dar nu neaparat aceasta frica, ci ..."si eu ce fac acum? Am ajuns sa fiu rosie, next what?" Ne purtam ca niste adulti, fugim de fericire, copii nu fac asta, dar noi de ce da?
Pe mine acum pictorul vrea sa ma faca rosie. Simt asta. Ma uit in fiecare dimineata in oglinda si vad cum prind culoarea dorita si visata de atata timp, si primul lucru pe care instinctul mi-l dicteaza...e sa fug repejor acasa...sa ma bag sub dus. DAr nu fac asta. Nu de aceasta data. Acum vreau sa-mi asum responsabilitatea de a-mi fi ales un pictor cu niste idei iesite din comun, iar daca el e de parere ca trebuie sa fiu rosie...e ok. Si eu vreau sa fiu. Sper doar sa nu se razgandeasca prea curand, imi sta bine rosie iar lumea din jur ma vede altfel. Vreau sa ma pictezi asa cum sunt. :) Tu cum esti? Esti si tu spre rosu?
Unui "el".