Ultima fila de aprilie...

Dap...asta e ultima fila de aprilie. O zi superba in care toate te indeamna sa iesi in lume. Nici nu as sta acum sa scriu acestea daca el m-ar scoate in oras. Dar vad ca nu-si face curaj, iar eu, ca fata, nu prea vreau sa ma injosesc. Sa nu mai spun de faptul ca sunt leoaica, deci iti imaginezi ca nu vreau sa joc rolul tipului in ce o fi chestia asta pe care o avem noi. Nu nu.
Astazi m-a apucat putin nostalgia. Din nou. Stii, fiecare dintre noi, sau mai bine ma limitez sa vorbesc doar despre mine, deci eu... cand aud o melodie care imi place foarte mult, fac tot posibilul sa o am in lista, si o ascult aproape incontinuu, fara sa ma satur. Ceea ce simt in momentele alea intra in muzica. Cele doua se unesc intr-un minunat tablou care formeaza o clipa din viata mea. Cred ca asta e modul in care, inconstient, imi salvez amintirile. E un mod ciudat, stiu, dar e modul meu si poate al multora. LA inceputul anului universitar, viata mea nu era prea roz...era de fapt de un gri superb, dar sumbru. Sentimentele erau de o profunzime inimaginabila, iar melodia care ma guverna atunci era Nothing fails (Madonna). Evident ca s-au imprimat atat de adanc sentimentele mele de atunci in aceasta melodie incat si ieri si azi am reusit sa le retraiesc. Perioada aceasta imi este dat sa imi lipesc sentimentele de alte melodii, mai vesele, probabil ca si starea mea de acum, Mattafix - Angel on my shoulder, Mika - Rain. Si cred ca mai sunt cateva. :) E un lucru frumos. Un lucru de care voi sti mereu sa ma agat. Nimeni nu-mi poate citi jurnalul, si ce e mai frumos, e ca nimeni nu poate nici macar banui ce este scris in el. Iar atunci cand vreau eu sa-l "Recitesc" este de ajuns sa ascult o melodie o data, de doua ori, de cate ori e nevoie ca sa ma satur.
E frumos afara. Iar eu vreau ca el sa vina. Eu vreau ca tu, daca citesti acestea, sa vii la mine. Vreau sa ... Vreau sa ... Vreau sa ... . Nici eu nu stiu ce vreau de la tine. Ar fi mult mai simplu sa-mi dau seama de acest lucru daca ai veni, deci vino. Ia-ti parul castaniu si ochii albastrui, ia-ti camasuta-ti mov si dulcele-ti glascior, si vino. Pronunta numele tau si apoi pe al meu, iubeste-ma. Renunta la tot. Renunta si vino. O inghetata doar, haide. Si o plimbare. Vino.
Tie.

oh...prostia...

Voi nu ati patit niciodata sa va fie scarba de cineva??? Mie mi s-a intamplat asta...de fapt mi se intampla acum. O anume persoana e atat de insistenta pe anumite chestii si se baga in viata altora spunand ca o face in numele iubirii dar semanand astfel numai ura si dispret incat ... mi-e sila... Lumea se asteapta ca la o anumita varsta sa poti fi in stare sa iei decizii de unul singur, de una singura...se asteapta lumea sa fii responsabil/a de actiunile tale, se asteapta sa fii asa si pe dincolo. Uneori ma seaca faptul ca lumea, societatea in care traim ne obliga sa fim cum poate noua nu ne place dar trebuie. Ei bine...da...ma seaca, dar un lucru cu care sunt de acord in totalitate, e ca la o anumita varsta sa nu mai fii atat de idiot, atat de idioata. Sa stii sa ai bun simt si sa stii cand sa tragi anumite linii, sa delimitezi copilariile de nesimtire... Asta e important, cel putin pentru mine. Va dau un sfat copii, nu va bagati in viata mea neinvitati. Sunt animal pradator si nu crut nicio posibila victima. Sorry. Iar pentru cei care sunt destul de imaturi incat sa nu inteleaga acestea I say just fuck off.

Picteaza-ma asa cum sunt.

Lumea ar fi mult mai frumoasa poate daca fiecare ar fi pictat asa cum este de fapt. Sau poate lumea ar fi mult mai pestrita, mai colorata. Ma gandesc uneori...daca am fi pictati in fiecare moment in functie de ce simtim..eu ce culoare as avea mai mereu? De exemplu daca atunci cand as iubi as fi pictata intr-un rosu aprins...acum cred ca as fi la stadiu de un rosu spalacit. Da. Sunt cu capul in nori. Sunt indragostita si pe punctul de a cadea si mai tare in cea mai faimoasa plasa a lumii, iubirea. Sunt pe punctul de a ma colora intr-un rosu atat de aprins incat m-ati putea recunoaste imediat, din mii de oameni si de la mile distanta. Cum? Nu stiu. Dar e sigur ca se intampla. De cine? Nu stiu, nu il cunosc. :))
Ciudat nu? Dar oare noi chiar putem sustine ca il cunoastem pe cel pe care il iubim? Hai ca unii dintre voi ati fi atat de necugetati incat sa sustineti aceasta aberatie. Ma veti soma ca am spus acestea, dar sa luam un exemplu foarte relevant cel putin pentru mine, eu. Eu abia ma cunosc pe mine, de fapt uneori fac unele gesturi care ma inspaimanta si pe mine, si deci nu ma cunosc mai deloc, dar cel care ma iubeste ar putea sa sustina ca el da? Cum asa? Cum poate sti un altul ceva ce nici macar tu nu stii? Nu nu...asa ceva este imposibil.
Sa revenim la culoarea rosie, minunata in care as fi pictata. Offf cat de mult ne dorim sa fim rosii, cu totii ne dorim asta.Iar cand ajungem pe punctul de a obtine acea culoare ce facem? Unii o iau in brate si ii multumesc pictorului, acesti fiind cei normali, norocosii. Dar altii, printre care cred ca ma numar si eu, altii imediat ce vad ca rozul incepe sa prinda viata, caci sa banuim ca suntem pictati in roz atunci cand ii iubim pe oameni, cand traim multumiti, cand suntem indragostiti de viata, si deci altii fug. Altii zic ca nu merita acea minunata culoare si se baga repejor sub dus, rece, fierbinte, nu mai conteaza, unul care sa dea roade in a scoate rosul. Recurgem chiar si la a ne picta singuri in alta culoare, numai ca lumea sa nu vada ca ne "inrosim", pentru ca ne e frica. Ce-o sa zica lumea? Dar nu neaparat aceasta frica, ci ..."si eu ce fac acum? Am ajuns sa fiu rosie, next what?" Ne purtam ca niste adulti, fugim de fericire, copii nu fac asta, dar noi de ce da?
Pe mine acum pictorul vrea sa ma faca rosie. Simt asta. Ma uit in fiecare dimineata in oglinda si vad cum prind culoarea dorita si visata de atata timp, si primul lucru pe care instinctul mi-l dicteaza...e sa fug repejor acasa...sa ma bag sub dus. DAr nu fac asta. Nu de aceasta data. Acum vreau sa-mi asum responsabilitatea de a-mi fi ales un pictor cu niste idei iesite din comun, iar daca el e de parere ca trebuie sa fiu rosie...e ok. Si eu vreau sa fiu. Sper doar sa nu se razgandeasca prea curand, imi sta bine rosie iar lumea din jur ma vede altfel. Vreau sa ma pictezi asa cum sunt. :) Tu cum esti? Esti si tu spre rosu?
Unui "el".

Double trouble

Fir'ar sa fie... Voi v-ati gandit vreodata cate greseli ati facut in aceasta viata? In viata voastra care poate e ca a mea - la inceput. Sau poate e putin mai departe de inceput, e pe la mijloc sau poate si mai mult e pe la sfarsit. Evident ca a mea este la inceput si la mijloc in acelasi timp si chiar si la sfarsit, toata in acelasi timp. pentru ca de fapt noi nu avem de unde sa stim cand, cum si cat. Asa e. Sunteti de acord cu mine, si chiar de nu sunteti eu stiu ca am dreptate. Ma iubesc atat de mult acum ca stiu ca Dumnezeu ma iubeste foarte mult si ca vrea ca eu sa fiu eu, sa ma iubesc ca sa-i pot iubi pe ceilalti. Dar maine??? Dar ieri??? Dar in toate momentele in care imi aduc aminte, sau mi se aduce aminte...sau fie...in momentele in care toate greselile se dezgroapa singure ce faci? Ce fac? Ma urasc. Asta fac. Vreau sa-mi ascund capul ca strutul, cat mai adanc in pamant. Cum te poti iubi stiind ca ai gresit? Trebuie, trebuie, trebuie. Da. Trebuie pentru ca trebuie.
Am facut multe greseli pe care nu le pot ascunde. Dar viata incepe sa-mi surada iar iubirea imi bate timida la geam. Vreau sa ii deschid, dar mi-e frica. Ajuta-ma sa ma iubesc ca sa te pot iubi. ;) Asta iti cer. Asta vreau de la tine.
Unui tip.

We're limited.

Suntem oameni deci suntem limitati in actiunile noastre. Nu putem face tot ce dorim si cand dorim si nu putem avea tot ce dorim, in cantitatile pe care le dorim si in momentul in care dorim noi. Dar daca ai avea la dispozitie o intreaga zi in care fiind singur sa poti face orice. Singur in sensul ca nu poti beneficia de compania cuiva. Incearca sa gasesti o metoda de a supravietui unei zile pline de dorinti fierbinti si inaccesibile. Ziua iti incepe cu ceasul cel mai devreme al zilei si se incheie cu cea mai tarzie ora din noapte. Ce vei face in acest pretios timp pentru a-ti supravietui tie insuti? Unde iti e inima? Unde vrei sa te afli? Probabil ti-ai dori sa fii pe o insula minunata in ora in care soarele rasare pe cerul albastru, iar inima ti-ar zambi de fericire daca ar gasi o biblioteca mare plina cu carti pe care ai putea sa le devorezi una cate una pana sa le termini pe toate. Dar iti amintesc, esti limitat, supravietuiesti cu doar o carte pe care o poti imprumuta de la biblioteca cea ciudata si saracacioasa la care ai reusit sa-ti faci permis? Iar cadrul in care te-ai afla ar fi pur si simplu, canapeaua veche si uzata din camera neaerisita indeajuns.
Ti-ai dori ca la malul acelei insule sa stationeze si un iaht, cu care sa poti pleca oricand de acolo spre lumi neumblate de nimeni, iar tu sa fii singurul care le poate descoperi iar lumea sa-ti fie marea admiratoare a curajului si maretiei in care te scalzi. Dar iti amintesc, esti limitat. Te multumesti asadar doar cu mijlocul de transport in comun care te va duce doar pana la un capat de linie unde cand cobori descoperi ca ai calcat in excremente de caine, iar lumea in loc sa te admire pentru maretia ta , se amuza la stangacia ta cu care mergi pe strada, de nu vezi in ce calci?
Ti-ar placea sa te afli acum pe malul marii, mancand o inghetata mare cu topping de ciocolata si capsuni iar apoi observand ca oamenii care merg pe strada alaturata sunt care mai de care mai tristi sau abatuti, sa mergi sa ii saruti pe frunte sau obraz daruindu-le astfel un zambet larg care iti ridica inima trei metri desupra cerului. Din nou omule, uiti de tine. Supravietuiesti in schimb gandului ca iti vei putea permite o inghetata micuta fara topping, plimbandu-te pe langa un parau plin de gunoaie aruncate de oameni la intamplare, iar acestia in loc sa primeasca zambetul tau caci de sarut nici pomeneala, iti raspund cu o privire rautacioasa care te face sa te simti penibil. Supravietuiesti tu realitatii in care traiesti? Binenteles. Doar faci parte din sistem.

Dust

Lumea e alcatuita din fire multe multe de praf. Iar aceste fire de praf ajung sa ne inunde pe de-a-ntregul. Avem fire de praf in par cand ne plimbam pe malul marii, caci vantul le aduce si le aseaza acolo, exact in parul nostru negru, sau castaniu, sau blond, il aseaza exact acolo unde stie ca trebuie sa stea. Avem fire de praf la coltul gurii, mai ales atunci cand nu vorbim o buna perioada de timp, si cu atat mai mult cu cat ne aflam pe malul marii dupa cum am mai spus. Avem fire de praf intre gene, desi pe acestea le miscam sistematizat, la interval de cateva secunde, sau unii la intervale de cate un minut, doua, cate minute poti sta fara sa clipesti? Nu stiu. Depinde de fiecare.

Asa si cu supravietuirea. Cat poti supravietui fara compania altei persoane? Un an, doi, zece? Oare cat poate trai un om fara sa aiba cu cine impartasi o bucurie la finalul zilei, un ghinion intr-o zi ploioasa dupa ce sefii la serviciu ti-au facut viata imposibila iar colegilor nici ca le-a pasat? Se poate supravietui fara o jumatate? E o intrebare la care fiecare dintre noi e indemnat sa raspunda. Intr-un prim gand am putea sustine ca da, se poate trai chiar si o viata fara o jumatate, caci noi suntem independenti si capabili sa supravietuim prin propriile noastre puteri iar gandurile si nisipul din coltul propriei noastre guri e de ajuns pentru a fi fericiti. Cat de adevarat este acest raspuns?

Exista oameni care se pregatesc sa supravietuiasca unor calamitati naturale care conform apocalipsei vor veni curand, exista oameni care se pregatesc intens sa supravietuiasca crizei economice, exista oameni care se pregatesc sa supravietuiasca diferitelor crize si situatii ivite pe nepusa masa dar nimeni nu se pregateste sa supravietuiasca singuratatii. De ce? Cred ca pentru ca si atunci cand vrem sa supravietuim unei calamitati naturale, ne dorim ca si cel/ cea la care tinem sa supravietuiasca impreuna cu noi. Sa nu cumva sa ramanem singuri. Dar cum ne pregatim pentru aceasta? Nimeni nu stie pentru ca nimeni nu si-a pus cu adevarat aceasta problema pana acum. Sunt unii oameni care se pregatesc fara sa stie sa infrunte singuratatea, sa-I supravietuiasca, sa nu fie rapusi de ea, sa nu ramana singuri. Si cum fac aceasta? E simplu. Se comit unei relatii fara sa iubeasca cu adevarat.” Nu mai conteaza cu cine voi trai de acum important e sa nu traiesc singura.” ar zice o domnisoara de o varsta prea inaintata. Dar astfel ea este rapusa iar singuratatea invinge. Ea nu va supravietui, se va simti singura in interior pe langa acela care nu ii este cunoscut deloc inimii. Supravietuiti singuratatii ascultandu-va inima. Si de ce nu, calcati in picioare ratiunea.