Doar iluzii

Of la boala ca se termina.
Termin si eu intr-un final facultatea si simt ca ma indrept spre nicaieri. Nu am niciun fel de plan pentru viitor, niciun fel de idee. :))
Sunt toate doar iluzii. Stiu ca iubesc si chiar din toata inima. Dar viitorul nu anunta ca asta ar fi si pe viitor. Mi-e teama ca foarte curand se vor schimba multe, si nu stiu cat voi suporta sa vad aceste schimbari. Caut febril o poarta de scapare, ceva in care sa ma pierd. Caut ceva in care sa trebuiasca sa-mi pun toate fortele pentru a putea trece peste. Imi caut sa plec, sa fug. E o fuga asemanatoare soriceilor care parasesc vasul care se scufunda. Sunt o lasa si stiu, nu trebuie sa-mi reaminteasca nimeni. Inca nu m-a lasat fara iubirea lui, inca ma iubeste, dar simt ca nu va mai dura mult. :( Ma apropii de varsta la care trebuie sa ma gandesc la o familie, varsta la care se iau decizii importante. Eu nu ma gandesc la o familie fara el, nu exista asa ceva, oricat de des ar zice el ca gresesc. Eu nu iau o decizie care sa ma lase fara iubirea lui. Fug de aici doar ca sa nu ii aud cuvintele spunandu-mi inevitabilul. Fug doar ca sa ascund durerea. As fugi impreuna cu el daca ar vrea, as fugi daruindu-i toata fiinta mea daca ar vrea asta. Dar nu isi doreste asta si nu ar fi fericit doar cu atat. Eu nu ii sunt de ajuns, si stiu asta si accept asta si il sustin. Il iubesc. Ce pot spune altceva.

Capat de fir...

Recunosc - am obosit!
Nu stiu sigur de ce, sau ce anume imi pune capat, dar ma simt epuizata total.
Incerc sa zambesc, si poate o fac fals, fara macar sa imi dau seama. O fi un capat de fir??? Stiti, toti avem un fir pe care mergem. Toti tinem cu manutele noastre de un fir si il tinem pana se termina. In viata noastra profesionala, strangem un fir si il urmam, si de obice se termina in punctul culminant, cand ajungem acolo unde ne-am dorit dintotdeauna. In viata privata, in legaturile cu unii prieteni, tinem de multe fire, si cu fiecare in parte ajungem la un anumit grad de intimitate, de apropiere si incredere. In viata noastra sentimentala avem de asemenea fire. Unii au un singur fir si se tin de el cu dintii, iar altii jongleaza. Cate degete au, atatea fire au, legate de fiecare dintre ele. Le urmeaza pe rand, concomitent si de cele mai multe ori le fac noduri.
Eu am un singur fir. Urmez un singur fir in dragoste. Am luat firul de aur, acel fir de care vorbeam mai demult, si l-am cuprins pe el, am facut un nod marinaresc (habar nu am cum se face, dar stiu ca e puternic) si mi-am facut si mie nod la fel. Ne-am tot invartit, am tot micsorat distanta dintre noi, ne-am invartit, si ne-am apropiat. Oare am ajuns la capatul firului? Am ajuns la tine?  Simt ca am ajuns la capatul firului si parca nu gasesc pe nimeni. Offf, la boala. Am obosit. Calculez fiecare chestie si ma simt atat de ciudat. Sunt epuizata copii. Singurul care ma scoate din starea asta poti fi doar tu, dar te simt rece. Si e stupid, caci ma iubesti cum nu o poate face nimeni altcineva. Si imi doresc sa ma iubesti doar tu, sa nu fie nimeni altcineva. De fapt, nu mai stiu ce vreau. Sunt obosita. Trebuie sa termin examenele si sa evadez, ca sa ma pot regasi, caci simt ca m-am pierdut. Cred ca am ajuns la capatul altui fir si am impresia ca am terminat toate drumurile, ca niciun fir nu mai duce nicaieri. Si asta implica si firul tau. Dar firul tau nu se va termina niciodata, nu voi inceta niciodata si nici tu. Totul e bine, totul va fi bine. Am nevoie de o pauza. Ma inspaimanta gandul ca nu te voi mai auzi... Printul meu...Nu inceta sa ma iubesti.

Nu nu nu și iară nu!

Pur și simplu nu vreau să cred că iubirea ce o simt pentru tine, e ceva ce nu are voie să fie.
Ieri m-am plimbat prin oraș de nebună. Era o ceață densă, și simțeam parcă, cum mi se uda chipul doar trecând în pripă pe stradă. Cuvintele îmi inundau mintea, imaginile îmi opreau privirea și mergeam fără să văd pe nimeni și nimic în jurul meu. Nu puteam să plâng, și nici a râde nu-mi venea. Efectiv mă gândeam... am auzit ceva care m-a trântit la pământ și părea că nu-mi pot reveni.
Te-am sunat, sperând că vocea ta ar putea alunga toată teama care mă cuprinsese, dar... nu mi-ai răspuns. Am colindat în continuare, străzile... Teama era deja ca la ea acasă când te-am auzit. M-am întors panicată, căci îmi părea aproape imposibil ca tu să fii chiar în urma mea, și nu era nimeni. Am rămas puțin cu privirea pierdută. Cred că lumea mă vedea ca pe o ciudată, asta și eram.
Am pornit, din nou, agale pe străzi, când deodată ți-am auzit din nou glasul strigându-mă. De data aceasta am închis ochii, am respirat adânc și am așteptat să-mi mai aud încă o dată numele. Nimic! M-am întors totuși, îmi părea totul atât de straniu. Oare ce se întâmplase cu mine??? De ce te auzeam peste tot? Mi-am continuat abătută drumul. Ajunsesem deja aproape de casă. Nu te-am mai auzit. Mă întorceam destul de des, și priveam în urma mea visând c-ai să apari strigându-mă. Degeaba!
Am intrat în scara blocului și am urcat leneșă până la 3. Am descuiat ușa și am aprins lumina. Totul îmi părea atât de straniu și necunoscut. Nu mai văzusem niciodată locul acela, parcă nu-mi aparținea. Am căutat unde să-mi las încălțămintea, unde să-mi agăț geaca și fularul. Cercetam curioasă locul, căci realizasem că aveam dreptate - nu mai fusesem niciodată în acel apartament.
Ca o mașină m-am îndreptat către bucătărie, am scos sticla de vin din geantă și am așezat-o într-un vas cu gheață. Am scos două pahare mari și le-am așezat pe masă. Am scos din geantă, apoi, și fructele, pe care le-am curățat și le-am tăiat tacticos într-un bol din sticlă. Am presărat puțină miere de albine și am pus totul la rece. Am părăsit bucătăria și m-am îndreptat către baie. În fața oglinzii, mi-am desprins părul lung și negru, mi-am dat cu apă călduță peste față și mi-am curățat pielea racită de ceață.
Nu am reușit să mă îmbrac în cămașa ta că ai și sunat la ușă. Te-am lăsat puțin să aștepți, doar meritai, după ce m-ai făcut să te aud peste tot. Când ți-am deschis ușa mă chinuiam să-mi închei nasturii. Ai intrat fără să spui un cuvânt. Te-ai uitat în jur și ai zâmbit. Mi-ai spus că m-am întrecut pe mine, că nu te așteptai să te chem acolo. Te-am tras spre mine și ți-am sărutat buzele. Mi-ai mângâiat obrazul drept cu un trandafir abia boboc... Am început amândoi să râdem. Cred că ne gândeam amândoi la aceeași chestie - ”În sfârșit pat!” M-ai luat în brațe și m-ai dus în camera unde ne așteptau emoțiile și iubirea toată ce ne unește.
.
.
.
M-am ridicat în zori. Ți-am sărutat fruntea atingându-ți părul ciufulit. Nu te-ai mișcat deloc. M-am îmbrăcat în hainele de-aseară, am așezat paharele la locul lor. Sticla, goală, am aruncat-o la gunoi. Am spălat vasul în care stătuseră fructele și l-am așezat acolo unde se afla inițial și ți-am făcut o cafea. Ți-am auzit din nou glasul, chemându-mă. M-am oprit brusc, am alergat până în cameră și m-am uitat la tine, cum dormeai ca un prunc. Te-am auzit din nou, cu vocea mai puternică. M-am apropiat de pat. Din nou, același lucru, dar și mai puternic. M-am dezbrăcat, și m-am cuibărit lângă tine. Somnoros, și fără să realizezi, m-ai cuprins cu brațele și m-ai strâns tare, tare la pieptul tău. Abia atunci am auzit șoptit...din nou...numele meu. Tu nu ziceai nimic. Inima ta, în schimb, acum că mă avea aproape, șoptea doar, numele meu. Îl șoptea cântând parcă...îi simțeam bucuria, îi simțeam dorul și pasiunea. Inima ta nu mă mai striga speriată, ci acum era alinată, căci mă avea, mă aveai.
Nu te voi lăsa niciodată!

Can I touch you... there???

Ajunsesem acasă tremurând toată. Nu eram pregătită de frig. Știam că totuși nu se poate compara, dar trăiam cu impresia că hainele de pe mine erau suficiente... Ei bine, mă înșelasem. Tremuram de frig, efectiv, iar el întarzia să apară. Știa că ajung, știa că îl voi aștepta, că nu voi pleca fără el.
Îmi era și greață puțin. Dimineața aceea fusese destul de dificilă, iar noaptea și mai și. Eram la un pas de a face accident. Adormisem pe banchetă, și, dintr-o dată m-am găsit pe jos, ghemuită. Șoferul frânase brusc să evite o coliziune. M-am ridicat ajutată de șofer, care se speriase groaznic când mă văzuse. M-am ridicat ținându-mă involuntar de burtă. Am închis ochii și m-am liniștit. Simțeam că totul e în regulă.
Așadar îl așteptam pe el, iar el nu mai venea. Îl căutam la telefon, dar nu răspundea. Pentru un moment am crezut că nu va veni. Mă trecuseră toate emoțiile. Nu era pentru prima dată când anula o întâlnire, dar ar fi fost pentru prima dată când nu m-ar fi anunțat.Nu a fost cazul, evident. A ajuns puțin mai târziu. Era atât de frumos. Nu-mi puteam lua ochii de la el. Cu zâmbetul lui fermecător, m-a ajutat cu gențile mele prea voluminoase, căci oricum nu le puteam ridica nici un centimetru, și m-a luat ușor în brațe. M-a îndepărtat apoi puțin, ca să mă studieze din cap până-n picioare concluzionând că am ”slăbit prea mult”, dar că sunt ”bronzată bine”.
Am râs și am urcat în mașină pornind căldura pentru a mă dezgheța puțin.
Se uita la mine pe furiș, crezând că nu-l observ, probabil. Îmi plăcea! Mi-a zis că nu mă duce acasă, că doar nu e nebun să facă asta, eu încă nu văzusem padurea.
A mers ca nebunul, nu știa pe unde să oprească, pe unde să poposim și noi puțin, să ne iubim liniștiți.
Am mers mult, eram obosită deja. Dar nu conta.
Tu, tu, tu... Nu-mi păsa că eram obosită, că muream de somn, dacă tu erai lângă mine aveam totul. Și am urcat undeva, ai oprit și am ieșit. Câmpia era minunată. Vedeam căsuța noastră. M-ai luat în brațe, și m-ai învârtit bine, bine. Nu știai cum să mi te apropii. M-ai întins pe iarbă și m-ai sărutat timid. Ce dor îmi fusese de gurița ta. Ce dor nebun aveam să te simt atât de aproape, să-ți simt respirația accelerată. Câmpul, în dimineața aceea, avea să cunoască iubirea noastră din belșug.
Mi-ai scos firele de iarbă din par și mi-ai sărutat ochii. Apoi ne-am îndreptat către casă. Imi pregătiseși deja ceva special, primirea cea mai frumoasă... Mi-ai pregătit cadă cu apă fierbinte și spumă parfumată. Mi-ai pus un pahar cu vin roșu, rece lângă și o muzică jazz pe fundal.
M-ai dus până la cadă, ai început ușor ușor să mă dezbraci. Mi-ai desprins părul răvășit, care mi-a curs șiroaie negre pe spinare, l-ai dat la o parte, mi-ai sărutat spatele și mi-ai zis să intru. Te-am ascultat fără să scot un sunet. Nu știu cât am stat în apă, știam doar că era un mic colț din paradis, în care m-am pierdut puțin... adormisem. M-a trezit vocea ta dulce. M-ai spălat... Îmi era dor să-ți simt mâinile protective cum pun stăpânire pe mine. Și mângâierile tale... Mâinile tale puternice... Iubirea cu care mă atingeai... M-ai uscat și ne-am băgat împreună între cerceafurile albe ale patului nostru și-am adormit în brațele tale.
Nu știu cât timp trecuse, dar soarele era încă puternic pe cer, și m-ai trezit cu un sărut. Un fior se întinse pe toată coloana mea ajungându-mi până în vârful picioarelor. M-am întors la tine, și te-am privit. M-am dăruit ție toată și ne-am iubit până-n miez de noapte. 
Te-am întrebat dacă râmâi la mine...

O carte vreau doar!

Tu esti singura carte pe care vreau sa o citesc.
Cum ti-am spus, sa te citesc cand ma trezesc, inainte sa adorm, in timpul meselor, si cand vreau sa ma relaxez. Sa te citesc in pauze si in timpul cursurilor care nu se tin. Cand ma plictisesc si cand vreau putina pasiune. Sa sorb cuvintele cartii tale in autobuz si in salile de asteptare, pe banci prin parcuri si in tren. Sa te citesc mereu, oricand am timp si nu te am langa mine. Iar atunci cand am norocul sa te simt, chiar si atunci sa te citesc, dar sa o fac sarutandu-ti buzele, mangaindu-ti fata, privindu-ti ochii si ascultandu-ti glasul. Sa te citesc atunci, bucurandu-ma de tine.
Esti cartea pe care o voi citi vesnic, voi sorbi fiecare cuvintel si nu ma voi satura niciodata. Voi cauta in DEX toate cuvintele necunoscute, si mereu, mereu, ma voi stradui sa inteleg tot ce voi citi. Te voi ruga sa imi spui ce se afla in paginile lipite unele de celelalte, sau care sunt cuvintele ce lipsesc, sau sunt sterse. Nu o voi lasa niciodata din  mana iar finalul, desi il banuiesc, nu il voi sti niciodata si nu voi vrea sa il aflu vreodata.
Lasa-ma sa te citesc mereu! Lasa-mi cu imprumut cartea ta si nu mi-o lua niciodata. Nu o multiplica si nu da fragmente altora, permite un singur cititor - Eu!
Lasa-ma sa te iubesc!
Ti-am spus doar, ca El m-a creat ca sa iti arate cat de mult te iubeste. Nu exista dovada mai mare. Nu sunt cuvinte care sa exprime, arta, muzica, nimic... decat eu, eu exprim iubirea pentru tine, prin fiinta mea.
Sempre tua,
...

Sempre per te...

Nu incetam sa te privesc. Nu ai luat drumul Copoului, evident. Eram sigura ca aveai sa ma duci acolo. Locul in care ne sarutam, unde ne iubeam. Am mers ceva timp, erai tacut, eram distrasa.
Am ajuns la destinatie. Cu chiu cu vai ai reusit sa intri pe aleea aceea ingusta, zapada nu te lasa sa te desfasori in pace. Dar te-ai descurcat tu cumva. Ai parcat, undeva de unde se puteau vedea masinile trecand agale pe sosea, atente la drum si la ninsoare. Zgomotul orasului era pierdut in spate, lasat in urma.
Te-ai intors catre mine si m-ai sorbit din priviri. M-ai intrebat ce caut acolo, ca doar nu mai era ceata. Ti-am spus ca eu merg oriunde mergi si tu, nu poti scapa de mine. Ai inceput sa razi de naivitatea si dulcegaria mea. Mi-ai luat fata in palma ta si m-ai sarutat suav. Tremuram toata! Sunt vesnicele si mult doritele emotii pe care mi le dai de fiecare data cand ma saruti. Sunt mereu, acei fluturasi multicolori in stomacel care incep sa zburataceasca de fiecare data cand buzele noastre se intalnesc in perfecta armonie, intr-un perfect tot unitar.
M-ai privit apoi in ochi si, evident, incepusem sa rad. Cum fac de obicei eu cand ma emotionez. Te-am scos din masina si ti-am zis ca nu vei mai scapa de data asta. Am luat primul pumn de zapada si ti l-am aruncat in fata. Stiam ca incep un razboi din care nu aveam sa ies invingatoare dar nu-mi pasa. Vroiam sa zburd cu tine in bucuria zapezii. Am inceput sa alerg, veneai dupa mine si ma aruncai in zapada, ingropandu-ma. Reuseam sa iti mai umezesc si eu fata cu zapada rece, dar eforturile mele de a iesi din stransoarea ta erau zadarnice. Ne rostogoleam prin zapada, incepeam amandoi sa fim uzi leoarca. Zapada rece, buzele tale dulci si calde, zapada rece...cat de perfect se completau!!!
M-ai luat asa uda din zapada si m-ai bagat in masina. Ai urcat si tu si ai dat drumul la muzica si caldura. Tremuram amandoi si radeam ca doi copii...
Nu pot continua, tu stii...
Te iubesc mai, jur ca te iubesc!

Fila de "Taraste-te ca meriti!"

Nu stiu ce am in ultima vreme, cert e ca nu sunt in apele mele. Va intrebati, probabil, de ce aceasta denumire: "Taraste-te ca meriti!" .. poi pentru ca asta simt ca mi se spune. Nu am sentimente dragute (desi spusesem chiar zilele trecute cuiva, ca am descoperit secretul de a fi indragostit mereu si, deci, vesel mereu), ba chiar ma razvratesc impotriva tuturor. Nu e normal sa simti asta in plina sarbatoare. Nu mai am cheful ala nebun de viata si nici macar de a-i vedea pe cei mai dragi mie. Nu-mi doresc sa plec acasa, stiu ce ma asteapta, stiu cat ma voi chinui singurica si, anul acesta parca as vrea sa fiu egoista. Parca as vrea sa imi ofer mai mult. O fi haina noua de care imi vorbea cineva. Nu cred ca vreau sa ma imbrac cu ea dar mi se pune pe umeri si ma simt obligata sa fac in asa fel incat sa o merit. Nu schimb nimic din mine, iubesc in continuare cu aceeasi intensitate, ador la fel de puternic... dar toate astea sunt direct proportionale cu durerea pe care o simt. Cu cat iubirea creste, cu atat creste si durerea. Nu puteti intelege oricum. Nu sunteti aproape de sufletul meu. Nu este nimeni aproape, exact, nici macar tu. As fi crezut poate... ca ai fi...dar mi-am demonstrat contrariul.
Ma tarasc din nou pentru ca nu am invatat sa imi tin in frau sentimentele. Pentru ca ma simt ranita usor si de oamenii pe care ii iubesc cel mai mult. Pentru ca simt o gelozie iesita din comun desi nu ar trebui. De asta trebuie si merit sa ma tarasc. Sa fiu ca un vierme nenorocit care curata pamantul. Un vierme ce merita sa fie calcat in picioare. Asta merit atata vreme cat nu pricep ca iubirea nu cunoaste gelozie, nu cunoaste ura, nu se razvrateste. Asta merit si o primesc cu bratele deschise.
Pentru voi, cei care cititi, si care veti trece zilele astea pe langa mine, lasati-ma pe jos, nu va chinuiti sa ma ridicati, nu mi-ati face un bine. Lasati-ma sa imi gasesc propriile forte si sa ma incred in cine trebuie. Nu ma luati in seama si fugiti chiar, de puteti, lasati-ma...lasa-ma! (Nu merit oricum.)