fila de toamna [o prima conversatie ...]

Intalnirea avu loc in aceeasi cladire. In viziunea ei, totul era o coincidenta stupida si neplacuta. De fapt, totul era planuit de catre el care nu o mai vazuse de ceva vreme. S-au dus in camera in care fusesera de multe ori inainte doar ca aceasta era acum mobilata parca anume in conformitate cu nevoile lor, sau poate doar cu ale lui. Au urcat scarile impreuna, ea mergand ianinte, el urmand-o indeaproape, studiind-o parca ca pe o papusa care se schimbase mult de cand designerul avusese ganduri de modernizare asupra creatiei sale de placere. Vorbeau alene despre evenimentele fara de importanta care avusesera loc in viata fiecaruia, pe unde au mai fost, cu cine si cat timp. De parca i-ar fi interesat cu adevarat. Ei stiau ca nu, dar asta nu-i oprea. Golul ce era intre ei, sapat de timpul cafre se scursese, trebuia umplut cumva. Stanjeneala trebuia sa dispara. Simteau nevoia de a se apropia unul de celalalt cu orice pret, aceasta ducand la conversatii banale. Acest lucru inceta subit in schimb, in momentul in care necunoscutii au intrat in acea camera. Locul suferintei garantate. Ea a pasit prima in incapere, el a urmat-o sorbindu-i parfumul tremurand in urma ei. Cu timiditate dar pasiune ea incerca sa incuie usa, nu dorea ca acest moment sa fie intrerupt de vreo persoana rau intentionata sau poate intamplatoare. Zadarnica fu incercarea ei, usa parea ca nu vrea sa se incuie ca si cum ceea ce urma sa se intample nu era ceva de dorit, de parca toate cuvintele si gesturile ce ar urma sa fie intre ei nu ar trebui sa treaca pragul, acel prag instituit atunci, demult. Isi aminteste ca ar fi incercat sa baricadeze usa cu un scaun, dar amintirea aceasta este atat de vaga, stearsa de ceea ce a urmat pierzandu-si din semnificatie, ca si cum nu s-a intamplat niciodata, caci scaunul in amintirile viitoare nici nu mai apare in peisaj. S-au asezat unul langa celalalt, dar totusi avand amandoi posibilitatea de a se privi in ochi. Se sorbeau din priviri si nu le ajungea. Linistea care se instalase intre ei la intrarea in camera fu deranjata de alte conversatii banale, dar care de data aceasta duceau undeva. El i-a explicat intr-un final ca nu intentioneaza sa renunte la prezentul lui, la femeia lui. Ea zambi. Stia ca acest lucru se va intampla, stia ca ce e intre ei, orice ar fi acel ceva, nu va putea exista cu adevarat.
"Si totusi te visez."
Ea zambi din nou la aceasta recunoastere copilareasca. El se ridica de pe scaun si porni catre geam. Trase perdeaua de un fabulos albastru si deschise geamul. Sa fi ramas fara putere, fara aer? Atmosfera se ingreuna cu fiecare cuvant rostit, iar el simtea cum se sufoca.
"Si nu-mi pot explica de ce, dar te doresc. Vreau sa fii a mea."
Din nou zambi, dar zambetul ei era amar, lasandu-i pe chipu-i luminat o umbra.
"Deci nu vrei sa ma lasi sa te uit... De ce nu vrei sa ma lasi sa fiu fericita? Iti place sa ma chinui?"
Chipul lui se contorsiona intr-un zambet fals si trist. Stia ca ceea ce spunea ea e adevarat. Nu ar dori sa o "cumpere", sa o "achizitioneze", ci ar dori doar un drept de "uz". Constientizarea acestui fapt il macina, ii pricinuia durere. Si totusi o iubea... o dorea... si vroia sa o faca fericita. Dar sacrificiile i se pareau prea abrupte, de nesuportat.
Ar fi suportat, ea, sa fie doar un bun in patrimoniul lui. Ar fi riscat, ea, fericirea alaturi de un altul pentru el. Dar oare el, ar fi fost in stare sa-i ofere un minimum de atentie???
Si m-am trezit. Gandul ca tu, creatorul meu, ai scris din nou in cartea ce o detii ma inspaimanta intr-un mod al naibii de minunat. Ai vrut din nou sa-mi transmiti o stare a ta. Ai vrut sa implementezi in minte si gandurile mele faptul ca nu m-ai uitat? Ai vrut sa-mi sugerezi sa persist in incercarea mea de a te cauta si a descoperi ascunzatoarea ta? Sa te caut, creatorule? Sa fiu a ta?