O noua era!

:) Sunt intr-un final fericita. :D e foarte ciudat. Lucrurile care inainte ma inspaimantau, care ma faceau sa disper, sa-mi pierd speranta, acum ma fac sa zambesc si sa realizez ca iubesc tot ce misca si tot ce are suflu. Imi mai vine uneori sa plang dar imediat imi amintesc ca e doar Rodica aceea din mine careia ii place sa sufere, dar nu o mai vreau pe aceea. E doar Rodica aceea care sufera din orice, din lucruri chiar imaginate, din povesti create si din lumi inventate, TELENOVELE... :)) ha.. ce ironie... nu-mi mai plac. Sau nu ma mai inspaimanta, lucru minunat. Zambesc din orice, si rad din orice, iubesc pe oricine si ma mai si aprind uneori (poate tot din orice, dar asta sa ramana intre noi :D)  Vai, dar cat imi place sa visez. E dreptul meu si nu mi-l poate lua nimeni. Visez incontinuu dar nu mai sufar... combinatia perfecta... Sunt fericita... si asta doar datorita Tie. >:D<
...
Lumina palida din ochii ei se stingea usor, palea si mai mult. Cand spre final simtind racoarea cum se asternea, s-a trezit, s-a ridicat din pat, iar ceasul de pe perete abia arata ora 5 si putin. Motaind s-a dat jos din pat, s-a spalat cu apa rece si si-a imbracat blugii ponositi si tricoul alb, prea labartat, si-a incaltat adidasii si luand geaca din cuier a iesit pe usa. Nu a incuiat, doar nu avea sa intre nimeni. A coborat scarile in fuga, abia a reusit sa treaca nevazuta de portar si si-a facut avant pe drum. Plouase bine in decursul noptii, asa ca nu avea rost sa evite baltile, avea sa le intampine oricum din plin. Luna se strecura sireata printre nori, incercand sa plece cat mai repede, iar norii ii tineau isonul... Strazile pustii, cainii erau mult prea lenesi ca sa se mai ridice si sa paraseasca culcusul lor incalzit in decursul noptii ptr a o intampina, ridicau alene urechile la zgomotul pasilor ei prin balti, dar nici macar nu se chinuiau sa deschida ochisorii...stiau ca e ea, ii cunosteau obiceiul. Uneori mai dadeau din coada, sa-i arate ca traiesc, dar in acea dimineata, ploaia ii molesise de tot ca nici macar atat nu aveau chef sa faca. Si-a continuat drumul cel pustiu. Mai intai la pas, apoi din ce in ce mai alert pana cand a inceput sa alerge efectiv spre locul care o chema in fiecare dimineata. Odata ajunsa acolo, cu inima batand ca un ceasornic prea grabit, stricat de prea multa viata, de prea multe amintiri, se oprea pe marginea drumului, se inchina usor si ridicand ochii, admira acea lumina rosiatica ce se ivea la rasarit. Un pic mai mult, si mai mult...tot mai mult... pana cand fata i se lumina de aparitia triumfatoare a soarelui. Zidul cetatii se apleca usor in fata deschiderii zilei formandu-si umbra ce avea sa adaposteasca multe chipuri incalzite, iar copacii suradeau suav la vederea acestei inchinaciuni. Instantaneu, o frunza isi alege la randu-si destinul deja stabilit. Ea va fi in acea zi "cea trimisa". Se desprinde de creanga care a sustinut-o prea mult timp, iar vantul care zilnic isi urmeaza cursul o ia pe aripile sale si o duce in inaltimi.
...
El, isi opreste ceasul inca dinainte sa apuce sa sune. Se ridica bucurandu-se de raza soarelui ce ii incalzeste chipul si care il orbeste in acelasi timp. Se spala pe fata in timp ce Ii vorbeste, Il lauda, Ii canta. Iar dupa ce multumirile i-au fost aduse, deschide fereastra, ptr a multumi si ptr cele de afara. Cu un mic scartait, ferestrele se deschid...inchide ochii sai albastri sorbind mireasma proaspata, de abia plouat si iarba umeda, zambeste, iar o frunza ii atinge obrazul zburandu-i apoi in par - i se opreste acolo parca voind sa ii sopteasca ceva. El o ia din par, o priveste, zambeste si i-o da vantului inapoi.
...